De ce vom rămâne fără muzicieni

În era online, curatorii fac regulile. Josh Ostrovsky, farseurul social media cunoscut sub numele de Fat Jewish, a scos o carte din glumele de Instagram ale altor oameni. Consumăm știrile pe care Facebook ni le strecoară în news feed și aplaudăm talentul lui DJ Khaled de a combina cei mai șmecheri rapperi cu cei mai tari producători. Această realitate e destul de sumbră în lumea streamingului muzical, unde nimeni nu mai plătește pentru albume întregi, ci accesează un bufet cu aproape toate înregistrările care s-au făcut vreodată. Într-o mare de informații muzicale, entitățile care dețin puterea – Spotify și Apple Music – sunt cele care au resursele s-o organizeze și să-i controleze fluxul. Pe măsură ce acești curatori puternici transformă muzica într-un fel de utilitate publică, ne schimbă percepția asupra noțiunii de muzician.

„Nu e importantă muzica, ci momentul”, a declarat pentru The New Yorker fondatorul Spotify, Daniel Ek, în 2014. Deși declarația lui Ek pare dubioasă, să nu uităm că Spotify plătește lunar proprietarii de drepturi de autor pentru dreptul de a le folosi cataloagele, din care algoritmii le recomandă piese utilizatorilor. Folosește acest material pentru a-și popula și playlisturile de nișă, centrate pe microgenuri („Christian Dance Party”, „Coffee Table Jazz”), care au, de obicei, sute de mii sau chiar milioane de abonați.

Din cauză că Spotify nu dezvăluie exact procesul de selecție muzicală al algoritmilor și al ascultătorilor umani, artiștii care speră să apară în aceste playlisturi trebuie să se bazeze pe noroc chior sau să învețe să manevreze regulile economiei de streaming în favoarea lor. Duo-ul EDM The Chainsmokers au declarat pentru Billboard că și-au început cariera cu remixuri ale unor piese indie populare ca să urce pe paginile blogului de muzică Hype Machine. Au ajuns virali după ce au lansat piesa „#Selfie”, care face mișto de cultura rețelelor sociale și, în același timp, beneficiază de ea. În ultimul an, producătorii de house lo-fi precum DJ Boring și DJ Seinfeld – ale căror piese fac legătura între Chicago house-ul clasic și indie pop-ul chill – au obținut milioane de vizualizări pe YouTube, parțial pentru că algoritmii site-ului au stabilit că dacă aceste piese încep automat după un alt videoclip, ascultătorul pasiv nu are nimic de obiectat. Când genul a început să câștige atenția presei muzicale, algoritmii, și nu producătorii, au devenit centrul atenției.

Când serviciile de streaming prioritizează muzica recomandată de algoritmi, brandul muzical și personal al unui artist nu mai e atât de important ca abilitatea de a curatoria sunete care să fie alese de algoritmi. O angajată a unui label indie mare, care a vorbit cu mine în condiții de anonimitate, mi-a zis că există artiști cu o bază mare de fani care se chinuie să scoată bani din streaming pentru că piesele lor nu se conformează în parametrii algoritmici ale culturii de playlist, pe când artiști mai puțin cunoscuți pot avea super succes în industria de streaming din cauză că muzica lor se adaptează multor playlisturi diferite.

Un exemplu extrem al tendinței de anonimizare din industria streaming-ului e controversa recentă cu artiștii falși de pe Spotify, când s-a descoperit că niște artiști necunoscuți, cu diverse pseudonime – mulți dintre ei afiliați cu o companie muzicală fără drepturi de autor care are un investitor comun cu Spotify – strânseseră milioane de ascultări prin plasarea în playlisturile ambientale ale serviciului. Când a fost rugat să comenteze despre ce se întâmplă, reprezentantul Spotify a declarat pentru New York Times: „Am găsit o nevoie de conținut și lucrăm cu persoane interesate să-l producă.”

Practic, acest fel de a trata piesele ca pe niște utilități reprezintă cea mai mare provocare pentru artiști în era streamingului. Pe vremuri consideram muzica produsă de creatori identificabili o artă, iar muzica din lifturi și cabinete medicale un sunet de fundal, serviciile de streaming ne-au încețoșat percepția. Ne încurajează să considerăm toate felurile de muzică niște instrumente cu care putem crea momente care ne cresc calitatea vieții.

În această economie bazată pe moment, unii muzicieni renunță să-și mai câștige existența din muzică. După cum mi-a zis un prieten muzician: „E mai puțin stresant să lucrezi opt ore la un birou decât să-ți petreci tot timpul încercând să descifrezi algoritmii Spotify.” Dacă nu suntem atenți, o să ajungem într-o lume în care muzicienii nu mai sunt artiști, ci directori creativi, membri ai categoriei nebuloase de oameni care produc muzică pentru baruri vegane și cursuri de aerobic, în timp ce-și păstrează aerul rebel cu ajutorul unor blugi skinny și câtorva tatuaje. Sau poate ne vom trezi într-o zi că muzicienii au devenit demodați: Google lucrează în prezent la un program care va crea muzică originală, iar Spotify a angajat un programator care învață inteligența artificială să imite stilurile muzicale populare.

Dar înainte să începem lupta împotriva unui viitor muzical condus de mașinării, ca într-unul dintre filmele Terminator, merită să ne amintim că nu toți artiștii au intrat în industria muzicală ca să facă bani. Cei care creează din pasiune și fac muzică despre timpurile tulburătoare în care trăim nu vor renunța să facă asta de teamă că un program de calculator n-o să le bage piesele în playlistul de prânz al cuiva. Dar dacă o să se întâmple asta prin cine știe ce întâmplare norocoasă, poate că persoana care va găsi însemnătate în ele la mult timp după ce și-a terminat prânzul.

Drew Millard e un autor din Carolina de Nord. Urmărește-l pe Twitter.