Publicitate
psihiatrie

Zece întrebări pe care ai vrut mereu să i le pui unei persoane internate la spitalul de nebuni

Să fie spitalele moderne pentru boli mintale chiar un coșmar?

de Justin Caffier; translated by Oana Maria Zaharia
16 Ianuarie 2018, 5:00am

Screenshot din Girl, Interrupted

În 2005, Laurie Kramer voia să se sinucidă și avea un plan în acest scop, motiv pentru care psihiatrul ei a internat-o în departamentul de psihiatrie al unui spital timp de o săptămână și jumătate. În anul următor, după un episod maniacal depresiv, a fost internată timp de două săptămâni, de data asta într-un spital de specialitate.

În ciuda eforturilor de destigmatizare și legitimizare a bolilor mintale și a celor care suferă de astfel de boli, instituțiile misterioase în care sunt tratate aceste probleme au foarte multe conotații negative. Și nici nu e greu de înțeles de ce: toate reprezentările acestor instituții în cultura pop sunt pline de clișee despre paturi ruginite și asistente sadice.

Am vorbit cu Kramer despre perioada petrecută în spitalul de boli mintale, ca să aflu dacă aceste instituții sunt chiar atât de groaznice pe cât ni le imaginăm.

Phillip și Laurie Kramer, cu moș Crăciun și cei doi câini ai lor. Fotografie din arhiva familiei.

VICE: Cum decurgea o zi tipică în spital? Era distractiv? Te plictiseai?
Laurie Kramer: Te trezești, te îmbraci, îți faci patul și iei micul dejun. Apoi mergi la terapie de grup vreo câteva ore, după care iei prânzul. Apoi iar terapie de grup.

A doua oară când m-au internat, n-am mai mers la terapiile de grup. Programul era diferit și m-am bucurat, pentru că nu suportam terapia de grup. N-aveam chef să-i aud pe toți oamenii ăia cum aberează.

La al doilea spital, aveau o cameră de arte și lucru manual și o bicicletă pentru sport. Dar eram plictisită în majoritatea timpului.

Puteai pleca oricând voiai?
Nu, eram încuiați. Nu poți pleca până nu te faci bine.

Inițial, am fost încurajată să particip la ședințele de terapie de grup. Primești puncte pentru că faci diverse activități, iar punctele alea te ajutau să te externezi.

În primul spital nu mi-a plăcut deloc. Dar cred că am reușit să-i explic foarte bine psihiatrului că sunt sănătoasă și mă poate lăsa să plec. Chiar mă simțeam mult mai bine.

Cel mai mult m-au ajutat medicamentele antipsihotice, pe care le iau de zece ani. În prezent, iau două antidepresive și două antipsihotice. O vreme am luat litiu, dar efectele secundare erau prea nasoale.

Când mă simțeam rău, mergeam la psihiatru de două ori pe săptămână. Apoi am început să merg odată la câteva săptămâni. Acum merg doar odată la câteva luni, de control.

Ai făcut terapie prin șocuri electrice? Dacă da, crezi că te-a ajutat?
Da, de trei ori pe săptămână: lunea, miercurea și vinerea. Am continuat timp de două săptămâni după externare.

Mergeam cu autobuzul la spital ca să fac procedurile. Eram șase-opt în grup. Te schimbi, te întinzi pe o masă. Vine anestezistul și te adoarme, după care psihiatrul îți aplică pe cap aparatul de șocuri. Dar nu simți nicio durere, nu ești conștient.

La trezire, mă simțeam confuză. Cu cât am făcut ședințe mai des, cu atât eram mai confuză. Nu m-a ajutat, ba chiar am ajuns să mi se prescrie medicamente anti-epileptice, ca să nu am atacuri.

Te-au băgat vreodată în cămașa de forță sau într-o celulă capitonată?
Nu, dar m-au legat de mâini și de picioare. Dar nu țin minte prea bine, o să-l las pe soțul meu să îți povestească.

Phillip Kramer: M-au sunat să îmi spună că e agitată și că au legat-o și m-au întrebat dacă vreau să vin. Când am ajuns, îi eliberaseră un braț. Dar tot era foarte agitată.

Nu era într-o celulă capitonată, totuși. O legaseră într-un pat foarte confortabil, care avea curele pentru încheieturi.

Ai făcut vreodată schimb de medicamente cu alți pacienți sau te-ai prefăcut că iei pastilele și le-ai aruncat?
Laurie Kramer:
Nu, niciodată. Și nici n-am văzut așa ceva. Asistentele se asigură că ai luat pastilele și n-am auzit de nimeni să se prefacă în fața lor.

Cât de gravă era situația pentru alți pacienți? Ți-a fost frică de unii dintre ei?
Unii erau foarte bolnavi. Nici eu nu eram prea bine...Erau personaje foarte diverse. Era și o femeie care era clar psihotică.

Philip Kramer: La primul spital, toți pacienții păreau destul de ok, puteai vorbi normal cu ei. La al doilea, știai instant că e ceva în neregulă cu ei când îi vedeai.

Laurie Kramer: Și eu eram. Am fost mult mai bolnavă a doua oară. Mi se făceau șocuri electrice și eram foarte confuză. Nu eram chiar psihotică, dar sufeream de paranoia.

Ai reușit să-ți faci prieteni?
Era greu. Mulți dintre pacienți nu erau, cum să zic, prea deștepți. Prima oară, am reușit să mă împrietenesc cu alte două-trei femei și am format o gașcă.

A doua oară, nu m-am împrietenit cu nimeni. Zilele treceau foarte greu.

Aveai momente de luciditate în care realizai că ești bolnavă sau vedeai boala din altă perspectivă?
Știu că m-am întors odată de la o ședință de șocuri electrice cu convingerea că nu mă ajuta la nimic. L-am sunat pe Phillip și am început să urlu la el cum că trec prin toate astea degeaba și așa mai departe. M-a auzit o asistentă și mi-a zis: Nu-mi place cum vorbești cu soțul tău." Și atunci m-am prins că exprimarea mea nu era acceptabilă.

Ai avut de-a face cu doctori abuzivi?
N-a existat niciun abuz ca în filmul Zbor deasupra unui cuib de cuci. Asistentele și doctorii erau foarte de treabă și înțelegători.

Cum reacționează oamenii când aud că ai fost internată într-un spital de boli mintale?
E greu de zis. Doar prietenii știu despre asta.
Phillip Kramer: Nu e ca și cum prietenii s-au distanțat de noi. Astfel de lucruri sunt intime și nu le spui decât unor persoane în care ai deja încredere. În plus, Laurie e o persoană perfect normală și, de cele mai multe ori, reacția lor e una de surpriză când aud asta.

Urmărește-l pe Justin Caffier pe Twitter.