Iubitul meu iubește să trăiască în cât mai mult jeg. Și nu e singurul

În urmă cu zece ani, Bastien era genul care lustruia marginile ferestrelor cu un bețișor de bumbac. Dar, după ce și-a pierdut locul de muncă, o despărțire și o depresie, atracția sa pentru produsele de uz casnic și pentru ștergătoarele de praf s-a dus naibii. „Nu mai puteam să arunc nimic, strângeam gunoaie în stânga și în dreapta, din tomberoane.

Într-o zi, coșul de gunoi era plin și nu puteam să-l scot pentru că pusesem prea multe lucruri în spatele ușii de la intrare. Am început să adun cutii pe podea și bucătăria a devenit inaccesibilă. A fost un adevărat calvar, dar m-am adaptat și am mâncat mâncare rece timp de doi ani”, își amintește el. După câțiva ani, asociația Surviving Insecurity l-a ajutat, în mod discret și empatic, să își elibereze apartamentul și să revină la normalitate.

Bastien e vindecat acum, dar a trăit timp de opt ani cu sindromul Diogene, o tulburare de comportament care duce la acumularea compulsivă de obiecte sau gunoaie. Pentru că simptomele includ negarea, e greu – uneori imposibil - ca o astfel de persoană să fie diagnosticată, așa că sindromul ajunge să dăuneze grav sănătății fizice și mentale, relațiilor sociale și igienei celor care suferă de el. Mai poate exista iubire acolo unde Diogene invadează spațiul și distruge imaginea de sine?

Spre deosebire de un colecționar, o persoană afectată de Diogene nu acumulează obiecte de plăcere sau ca să le etaleze cu mândrie. În schimb, pentru că e declanșată de o tulburare de comportament, acumularea asta generează un sentiment de rușine care împinge persoana în cauză spre izolare. „Am fost un singuratic timp de opt ani”, spune Bastien. „Când cineva trecea prin fața casei mele, dădeam televizorul mai încet ca să creadă că nu sunt acolo, iar înainte să ies afară ascultam la ușă ca să mă asigur că nu e nimeni în preajmă. Era exclus ca cineva să-mi vadă apartamentul.”

În această perioadă, a avut trei relații cu femei: „Mă prezentam la ele acasă la sfârșit de săptămână curat și ordonat, cu un rucsac mic în spate, eram vesel, hiperactiv, implicat în activități de voluntariat... Nu-și puteau imagina că apartamentul meu era plin de gunoaie.” Ca să ascundă acest aspect al vieții sale, bărbatul din Seine-et-Marn nu-și invita niciodată iubitele la el acasă. Când una dintre femei a făcut un drum dus-întors de la Nancy la Paris ca să-l vadă, a dus-o la un hotel.

„Recunosc că în apartamentul meu era o mizerie inimaginabilă, dar nu am acceptat niciodată ajutorul pe care mi l-a oferit una dintre ele”, a continuat el. „Ar fi fost prea umilitor, nu aș fi putut să o privesc în ochi.” Sindromul Diogene și faptul că Bastien evita mereu să-și invite iubitele la el acasă i-au afectat relațiile: Niciuna dintre ele nu dura mai mult de câteva luni sau un an. „Una dintre ele m-a părăsit pentru că nu am putut să o primesc la mine și, când m-am trezit pus la zid în celelalte relații, am găsit o scuză să mă despart de ele.”

Cu Diogene în ecuație, nu doar relațiile se complică. Un simplu date poate însemna să muți munți de gunoaie, la propriu. La Paris, Laurence Hugonot-Diener, psihogeriatră și coautoare a cărții Le syndrome de Diogène - Comprendre et soigner (Sindromul Diogene – Cum să-l înțelegi și să-l tratezi), urmărește o sută de pacienți cu Diogene, inclusiv o femeie de patruzeci de ani. Specialista a însoțit-o pe aceasta în timp ce își făcea curățenie în apartament ca să se întâlnească cu un bărbat cu care flirta pe internet.

„Trăia cu zeci de pisici în garsoniera ei, dintre care o treime erau moarte. I-am făcut curățenie cu ajutorul unei firme și, de fiecare dată când luau una dintre pisicile moarte, femeia plângea. În cele din urmă, a reușit să-l primească pe acest bărbat în casă”, își amintește psihiatra despre această întâlnire, care a presupus atâta efort.

Deși există puține statistici disponibile cu privire la viața emoțională și sexuală a persoanelor afectate de sindromul Diogene, Laurence Hugonot-Diener observă asemănări în tiparele pe care acestea le urmează, iar dragostea își face rar loc în ele. „Puține cupluri pot rezista la o astfel de încercare, e o provocare pentru cupluri și familii”, spune ea. Puținele cupluri pe care le întâlnește se încadrează adesea într-unul din cele două modele: „Fie partenerul nu a realizat încă dezastrul sau nu l-a acceptat, fie vine să ceară ajutor. În acest caz, sunt considerată un colac de salvare pentru relația lor.”

Uneori, dragostea e mai puternică decât sindromul. Patricia*, o pensionară, locuiește cu soțul ei, care suferă de sindromul Diogene - după cum bănuiește ea, pentru că el neagă orice comportament patologic - și cu care are un fiu de 25 de ani. Când l-a cunoscut, era de neconceput pentru ea că dezordinea lui va deveni și a ei: „Avea un apartament format din straturi sedimentare, așeza în straturi toate obiectele inutile pe care le găsea sau le cumpăra. Eșantioane vechi de colanți, scrumiere, deși nu fuma, suporturi de cărți poștale... Nu suporta să vadă nimic abandonat, așa că salva totul.”

De când locuiesc împreună, spațiul de locuit al Patriciei s-a micșorat pe măsură ce partenerul ei a acumulat din ce în ce mai multe obiecte. Tulburarea lui le afectează viața de zi cu zi prin conflicte repetate, vacanțele - când insistă să călătorească cu mașina ca să poată opri la toate magazinele din zonă - și sănătatea mintală a celor apropiați.

„Nu suportă să vadă niciun spațiu gol, îl ocupă imediat”, mărturisește Patricia. „E foarte angoasant pentru noi ceilalți, deoarece asociem această dezordine cu un sentiment de sufocare pe care îl transferăm asupra lui. Uneori, prezența lui mă sufocă și pe mine, așa că ne despărțim pentru câteva zile. Ar fi imposibil să stau mereu cu el, oricât îl iubesc.

Dacă Lyonnaise a rămas cu partenerul ei în ciuda sindromului, a fost datorită acestor pauze de câteva zile, dar și pentru că a găsit un fel de aranjament astfel încât locuința lor să nu se prăbușească sub greutatea gunoaielor. Atât ea, cât și partenerul ei, au moștenit case de familie, așa că obiectele sunt depozitate acolo pe cât posibil.

Iată ce le recomandă Laurence Hugonot-Diener cuplurilor care se confruntă cu Diogene: „Dacă persoana nu recunoaște problema, nu are rost să insistăm. Dar poți să-i spui că vrei să o ajuți să se facă bine, să o convingi să consulte un specialist în domeniu sau să stabiliți împreună aranjamente, cum ar fi să păstrați una sau două camere din casă care să nu fie afectate de acumulare.”

În ceea ce privește repercusiunile asupra familiei și a copiilor, acestea sunt greu de estimat în absența unor studii pe această temă. În ce o privește, Patricia a prevăzut deja calvarul care se va abate asupra fiului ei atunci când tatăl său va deceda. „Va fi sfâșietor pentru el să se despartă de obiectele pe care tatăl său le-a acumulat toată viața. Uneori îi spun, în glumă: Așteaptă să nu mai fie nimeni prin preajmă și apoi dă foc la casă. Nu știu dacă își dă seama, dar partenerul meu îi transmite suferința, iar asta e încă un subiect tabu pentru noi.”

În funcție de originea tulburării, există soluții pentru persoanele care suferă de Diogene: terapii cognitive și comportamentale, vizualizarea în realitate virtuală ca să se despartă de obiectele acumulate, sprijin din partea asociațiilor etc. Dar asta doar dacă persoana respectivă acceptă ajutorul exterior și îi permite unei terțe persoane, partener sau nu, să distrugă protecția pe care i-o oferă mormanele de obiecte.

Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.