​Cum e să fii la bordul unui avion deturnat

Deși, inițial, vestea despre deturnarea zborului EgyptAir MS181 din Alexandria spre Cairo a îngrozit pe toată lumea, în scurt timp a devenit o sursă de glume.

Bărbatul care a deturnat avionul, Seif Eldin Mustafa, a cerut direcționarea avionului spre Cipru, unde l-a ținut pe loc timp de mai multe ore, sub amenințarea unei centuri cu explozibili. Pe lângă cerința de a-și vedea fosta soție, a avut și alte pretenții bizare și incoerente. Iar când, în sfârșit, s-a predat (după ce a acceptat să pozeze alături de un pasager), s-a descoperit că centura cu explozibili era falsă. Autoritățile cipriote și egiptene au declarat că Mustafa e doar o persoană cu probleme psihice, iar rețelele sociale l-au transformat într-o glumă.

Deși episodul de marți a fost un haos penibil, adevărul e că e îngrozitor să fii la bordul unui avion care e deturnat. Ca să înțelegem mai bine cum e să treci printr-o astfel de experiență, l-am contactat pe Michael J. Thexton, supraviețuitor al zborului Pan Am 73, care a fost deturnat în 1986.

În respectivul eveniment, patru bărbați din Organizația Abu Nidal, o organizație teroristă desprinsă din Organizația Eliberării Palestinei, deghizați în paznici, au invadat un Boeing 747 – 121 în timpul unei opriri în Karachi, Pakistan, în ruta dinspre Mumbai spre New York. Piloții au scăpat, dar atacatorii au luat ostatici 361 de pasageri și 19 membri ai personalului timp de 16 ore. Pe Thexton l-ai ținut în vizorul pistolului timp de 12 ore înainte să deschidă focul asupra tuturor. Au ucis 21 de persoane și au rănit peste 120 în ziua aceea. Dar Thexton nu avea idee cum se vor desfășura lucrurile când i-a văzut pe bărbații înarmați. Habar nu avea cum o să se termine totul. VICE a vorbit cu el despre acea stare de nesiguranță și despre psihologia acestui fel de atacuri, în timpul evenimentului și după încheierea lui.

VICE: Când ai realizat prima oară că ești în pericol?
Michael J. Thexton: Nici măcar nu apucasem să mă așez. Abia îmi pusesem geanta pe scaun când am văzut un bărbat care se lupta cu un asistent de zbor…și părea să fie înarmat. Inițial am fost doar șocat – mă holbam la ei. Apoi am auzit un zgomot dinspre ușa pe care intrasem și am văzut un bărbat în uniformă înarmat cu o pușcă mare. Am crezut că venise să rezolve incidentul de la a doua intrare. Apoi am auzit un glas care a zis: „Deturnăm avionul, toată lumea mâinile sus." Nu știam ce o să se întâmple. Era un sentiment de confuzie totală.

Mai avuseseră loc multe deturnări înainte de asta. Te-ai gândit la ele când ai auzit anunțul?
La început, îmi tot ziceam că o să ne lase să coborâm. Pentru că nu auzisem de nicio deturnare în care să moară toți pasagerii. Eram blocați la sol, într-o țară destul de bine organizată. Așa că m-am gândit că o să fie ok.

Din poveștile oamenilor a reieșit că asistenții de zbor s-au comportat destul de eroic.
Au fost extraordinari, foarte dedicați. Nici măcar nu le tremurau vocile. Spuneau calm: „Doamnelor și domnilor, vă rugăm să vă păstrați calmul, ca să nu fiți împușcați". Vorbeau pe același ton cu care ar fi anunțat o întârziere.

Atacatorii cum erau?
La început au fost foarte irascibili. Nu știau nici ei ce ar trebui să facă. Apoi, pasagerii au fost mutați în spate și supravegheați de doi dintre teroriști. Nu era nevoie de mai mult ca să-i îngrozești pe oameni, era înainte de evenimentele de la 11 septembrie. Cred că toți eram convinși că sunt, de fapt, mult mai mulți teroriști – eu eram paranoic că am unul în spatele meu. Nu cred că în ziua de azi le-ar mai merge atât de ușor. Dar în ziua aceea, au reușit foarte ușor să ne controleze.

Ți-a trecut vreo clipă prin cap să faci ceva?
Nu prea. Când eram înconjurat de oameni, simțeam că ar fi ok – că poate cineva ar fi rănit, dar eu aș fi ok. Cu cât mai mulți, cu atât te simți mai în siguranță. Dar după ce am fost separat de grup, n-am mai avut ce face. Eram neînarmat și îngrozit.

M-am gândit mult la asta după evenimentele de la 11 septembrie. Acum cred că i-aș ataca și mulți oameni ar face la fel. Pentru că m-aș gândi că oricum o să mă omoare. La asta te aștepți după 11 septembrie. Dar în ziua aceea, mă simțeam neputincios.

Cât de mult a durat până te-au separat de grup? Acela a fost momentul când ai început să te temi pentru viața ta?
La începutul atacului, mă uitam la cele două persoane de lângă mine. Păreau să fie americani și știu că am avut un gând urât și egoist: Probabil o să-i ia pe ei întâi. Americanii sunt mai puțin populari decât britanicii. Cred că fiecare om de acolo încerca să găsească o persoană care să fie într-o poziție mai rea decât a lui. E o trăsătură umană foarte neplăcută.

Cam la trei ore după începerea atacului, liderul a venit și a ales pe cineva de pe un scaun. Era indian, dar avea pașaport american. L-a împușcat și l-a aruncat afară ca să arate că au intenții foarte serioase. Dar eu nu am văzut când s-a întâmplat asta, pentru că eram atent la ale mele, iar avionul cred că a absorbit sunetul.

Apoi au anunțat că vor colecta pașapoartele. Dacă gândești rațional, e evident că nu e ok să-ți predai pașaportul. Cel mai bine e să scapi de el cumva. Dar eram atât de panicat încât mi-am predat pașaportul asistentei de zbor, cu gândul că oricum o să-i ia pe americani primii. Deși era indiancă, și ea a ajuns la aceeași concluzie. Așadar, într-un gest de curaj extrem, a înlăturat toate pașapoartele americane dintre cele primite. Când s-a întors cu geanta pline de pașapoarte, singurele pașapoarte americane le aparțineau indienilor și pakistanezilor, iar ea a reușit să-i convingă că nu ei erau inamicul. Apoi mi-au strigat numele. Nu reușeam să înțeleg de ce m-au ales pe mine.

Nu ți-au comunicat clar ce doreau, dar ai presupus că aveau un motiv politic să-i aleagă pe americani. De ce?
Când au preluat controlul asupra avionului, m-am gândit că e posibil să fie pakistanezi – să fie un fel de revoluție pakistaneză. Citisem o revistă cât așteptam avionul și găsisem un articol despre Benazir Bhutto căruia i se permisese accesul înapoi în țară în vara respectivă și pornise o opoziție politică împotriva guvernului dictatorial. Încercam să mă conving că, dacă era o problemă pakistaneză, n-o să aibă treabă cu străinii.

Abia mult mai târziu, când eram în fața avionului și liderul s-a așezat pe un scaun în fața mea și mi-a zis: „Americanii și israelienii mi-au furat țara", am înțeles că era palestinian.

Te-au separat de grup după patru ore, dar toată chestia a ținut șaisprezece ore. Povestește-mi cum a decurs restul experienței în următoarele douăsprezece ore.
Am stat în genunchi la intrare cât timp teroristul și-a exprimat pretențiile și m-am tot întrebat dacă o să-i fie respectate. M-am rugat și m-am gândit la toți oamenii pe care i-aș lăsa în urmă. Am hotărât că nu vreau să mor speriat sau furios. Eram hotărât să nu fiu nervos pe teroriști și nici speriat de ei. După ce am hotărât asta, mi s-au părut mult mai puțin înspăimântători. Eram sigur că o să mă împuște până la urmă. Dar își făceau doar treaba lor și asta nu avea nicio treabă cu mine, deci nu avea rost să-i urăsc.

Atacul s-a terminat foarte violent. Cum a fost pentru tine?
În cele douăsprezece ore, au existat poate cinci sau șase incidente. În majoritatea timpului am stat acolo degeaba. Aproape ațipisem lângă ușă, după care m-au mutat în cabină. Nu vedeam nimic, era întuneric, am simțit doar că era mai cald. Apoi m-am gândit că poate m-au dus înapoi la ceilalți pasageri. În scurt timp, era clar că urma să se petreacă ceva, pentru că teroriștii s-au mutat pe poziții în jurul avionului.

Apoi am auzit o singură împușcătură. M-am ghemuit la pământ. Apoi am auzit niște focuri de armă automată în fața avionului. Apoi alte focuri automate în spatele avionului. Apoi s-a făcut liniște. M-am mirat, pentru că era clar că împușcaseră pe cineva. Am văzut o ușă deschisă într-o parte și am ieșit pe ea. M-am lăsat să alunec pe o aripă.

După asta ai fost mai atent când ai auzit de evenimente asemănătoare?
Da. Mă afectează mult astfel de evenimente dramatice.

Cum le procesezi?
Experiența noastră nu s-a comparat cu cea din 11 septembrie. Amândouă au fost îngrozitoare, dar fiecare în alt fel. Mă gândesc la bieții oameni și la cât de noroc am fost eu față de ei. Uneori mă gândesc că e mai greu pentru oamenii de afară decât pentru cei implicați. E foarte greu să stai acasă și să-ți faci gânduri pentru cineva drag. Măcar dacă ești implicat în incident, știi ce se întâmplă.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre terorism pe VICE:
Teroriştii islamici ştiu să folosească internetul mai bine ca tine
Micile ornamente ale terorii
Am stat de vorbă cu un membru al celui mai temut grup jihadist din Siria