un tip cu o bancnota de 20 de euro
Foto de Dominik Pichler  

FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Am încercat să dau cât mai multă șpagă cu putință în cinci zile

O investigație despre puterea unei bancnote proaspete de 20 de euro.

Unul dintre vecinii mei în vârstă mi-a dat de curând niște sfaturi care mi-au schimbat viața. Pe o alee lângă clădirea noastră s-au stabilit reprezentanți a trei grupuri politice diferite și, în fiecare dimineață, se agață de oricine trece pe lângă ei, ca peștii ăia ventuză care nu le dau pace balenelor. Întrucât mi-e greu să fac față genului ăstuia de chestie – mai ales dimineața devreme – l-am întrebat pe vecin, pe domnul Rupp, cum se descurcă cu tipul ăsta de oaspeți indezirabili.

Publicitate

„E simplu”, mi-a zis. „Când s-au mutat la început, le-am dat fiecăruia câte 20 de euro, ca să nu mai vorbească niciodată cu mine. De-atunci, m-au lăsat în pace.”

Până atunci, șpaga nici măcar nu-mi trecuse prin gând. Dar pe măsură ce mă gândeam mai mult la asta, cu-atât îmi părea mai logic. Conform unui clasament al Transparency International, Austria e pe locul al 16-lea în indexul corupției – deci, deși nu ne descurcăm prea prost, tot suntem destul de departe de izbăvire.

Cu cât m-am gândit mai mult, cu-atât mi-am dat seama că n-am nevoie de un studiu internațional să-mi zică ce știam deja. În copilărie, îmi vedeam adeseori rudele cum dădeau șpagă și o făceau unde trebuie – de exemplu, ca să convingă muncitorii în construcții să-și termine treaba mai repede sau în încercarea de a primi servicii mai rapide la restaurant.

Deci, urmând sfatul vecinului meu și rudelor mele, am luat-o la pas pe alee a doua zi de dimineață și am oferit 20 de euro oricărui activist dispus să-i accepte. A mers de minune. Proaspăt remotivat, m-am hotărât să intru în plin în lumea corupției preț de câteva zile, să văd cât de departe în viață ar putea să mă ducă un pic de șpagă.

Ziua 1

1538060991204-VICE_MG_6131-Dominik_Pichler

Autorul și arma sa secretă.

Pe la unu după-amiaza mă văd cu prietenul meu Dominik la un restaurant. Am chef de un mic dejun englezesc, dar observ în meniu că în locul ăsta se servește micul dejun doar până la 11 dimineața. N-am prea înțeles niciodată de ce fac restaurantele asta: nu e ca și cum dă buzna vreun strigoi al brunch-ului în bucătărie și stropește tot baconul cu arsenic; ingredientele le au în continuare, deci de ce n-ar putea să le gătească?

Publicitate

Îmi fac curaj și o întreb dulce pe chelneriță dacă ar putea cumva să-mi aducă un mic dejun la două ore după termenul limită. În timp ce mă pregătesc să-i strecor banii, ea zice: „nicio problemă” și dispare în bucătărie.

Devastat. Chiar voiam s-o conving cu niște bani. Mai târziu, mi se servește micul dejun, dar are gust de dezamăgire, pentru că îi lipsește aroma aia stropită cu corupție la care speram.

1538060696418-VICE_MG_6187-Dominik_Pichler

Un mic-dejun fără șpagă.

Mai târziu, îmi încerc norocul la poștă, setat să fiu un pic mai îndrăzneț. „Dacă vă dau 20 de euro, poate c-ați putea să-mi duceți pachetul la destinație un pic mai rapid?”, șoptesc. Am motive bune să fiu precaut: în Austria, dacă ești prins dând sau luând șpagă, poți să te alegi cu cinci ani de închisoare.

Lucrătoarea de la poștă reacționează pozitiv, dar nu chiar cum aș fi sperat eu: „Sigur – livrările expres costă doar 15 euro”.

Hai, las-o.

Ziua 2

A doua zi, mă îndrept spre un studio de înregistrări, ca să citesc pe bandă o carte audio pe care-am scris-o. După eșecurile zilei de ieri, îmi dau seama că nu mai am timp de pierdut, așa că în drum spre studio îl întreb pe taximetrist dacă și-ar încălca una dintre reguli și m-ar duce la un McDonald's cu drive-through și m-ar lăsa să-mi mănânc mâncarea pe bancheta din spate a mașinii lui – în schimbul unei bancnote de 20 de euro. Dacă am învățat ceva până acum în viața asta e că singurul lucru pe care-l urăsc taximetriștii mai mult decât să le borască cineva în mașină e să le ceară clienții să se oprească la fast food cu mașina lor.

Șoferul ia în calcul propunerea mea pentru ceea ce pare a fi o eternitate, apoi e de acord. Sigur, Egg McMuffin-ul meu e mult mai scump decât de obicei în dimineața asta, dar are un gust extraordinar de delicios, marinat în prima mea șpagă de succes.

Publicitate

După ședința de înregistrări, mă hotărăsc să mă răsplătesc cu un pulover nou, de la un brand pe care l-am descoperit recent pe Instagram. Dar se pare că bluza s-a vândut complet în toate magazinele care o comercializează. Îmbătat de recentul meu succes, mă duc acasă, caut PR-ul brandului și compun unul dintre cele mai rușinoase e-mail-uri pe care le-am trimis vreodată: explic că sunt influencer pe modă (fals), cu circa 70 de mii de followeri pe Instagram (adevărat) și întreb dacă se poate face ceva ca să fie al meu puloverul ăsta. Să se consemneze: n-aș fi făcut niciodată asta, dacă nu eram într-o vrie a șpăgii.

Peste câteva minute primesc un răspuns – mă așteaptă un pulover la ei la showroom. Mai mult, o să-l primesc pe gratis, atât timp cât îl port într-o postare pe Instagram. Nu trece mult timp până ajunge în posesia mea. Mă simt în general bine (datorită puloverului), dar, în același timp și foarte, foarte prost, față de mine însumi și de ce-am făcut.

1538061032343-VICE_MG_6223-Dominik_Pichler

Ziua 3

Dincolo de rușinea pe care voi continua s-o simt pentru tot restul vieții, țeapa cu influencerul a funcționat perfect. Nu numai că aș numi-o o formă de șpagă, dar nici nu m-a costat ceva. Entuziasmat, mă hotărăsc să-mi mai încerc o dată norocul.

Hazel Brugger, una dintre comediantele mele preferate de stand-up, are două spectacole cu casa închisă în noiembrie, la mine în oraș. Ce înțeleg acum e că „epuizat” nu înseamnă, de fapt, epuizat. Spre deosebire de schema cu puloverul, mă hotărăsc să nu implic biroul de presă de data asta. Sar peste intermediar și mă îndrept țintit spre cea mai apropiată casă de bilete, în persoană.

Publicitate

  • Bună ziua! Aș vrea două bilete la Hazel Brugger în noiembrie.
  • Îmi pare rău, dar nu mai avem niciun bilet disponibil.
  • Știu, dar eu sunt influencer, cu 75 de mii de followeri pe Instagram.

Doamna de la ghișeu se uită la mine ca și cum i-aș fi aruncat câinele de pe un pod. „Wow, felicitări…”, îmi răspunde ea sarcastic. „Poate că unul dintre mulții tăi followeri poate să-ți vândă un bilet?” Iau răspunsul ei drept o invitație să părăsesc teatrul, înainte să mă ia și mai tare la mișto.

Ziua 4

Sincer, mă bucur că m-am întors la a mitui oamenii în modul tradițional; ocolul în care mă prefac că sunt influencer nu mi s-a părut niciodată complet ok. Apare o ocazie unică când mă văd la cafea cu prietena mea, Laura.

„Am semnat acte să-mi iau un apartament în zonă chiar acum câteva săptămâni”, îmi zice ea. „E în renovare, dar managerul clădirii nu mă lasă să vizitez șantierul.”

Tot ce pot să fac e să râd; îmi aduc aminte de vremurile când credeau că „nu” e finalul unei conversații, mai degrabă decât începutul unei negocieri.

Îi explic Laurei că pot să mă ocup și o rog să mă conducă la șantier. Acolo găsim zeci de muncitori în construcții care-și savurează prânzul. Îl aleg pe cel care mi se pare că arată ca veriga cea mai slabă și-i povestesc toată situația.

„Ar fi foarte de ajutor dacă eu și prietena mea am putea doar să aruncăm o privire prin apartament”, zic eu, aruncând o ocheadă relaxată la bancnota de 20 de euro pe care-o țin în mâna stângă. Muncitorul în construcții o ia fără un cuvânt și face un gest de bun-venit: ca un patron de restaurant care-și conduce niște clienți fideli la masa lor preferată. Pe măsură ce ne apropiem de apartament, Laura se uită uluită la mine, ca și cum tocmai i-aș fi dezvăluit adevărata mea identitate.

Publicitate
1538060909571-VICE_MG_6096-Dominik_Pichler

Lângă șantier, afară.

Ziua 5

A venit momentul pentru un ultim test. La prânz am programare la medic, dar camera de așteptare e atât de plină încât ai putea să crezi că se dau analgezice gratis. Când ajung la recepție, mă arunc în plin, cu capu-nainte. „N-ar fi rău dacă aș putea să-mi văd medicul un pic mai devreme azi”, zic eu, împingând o bancnotă îndoită peste tejghea.

„Luați loc, domnule Buchinger”, spune recepționista dezaprobator, fără să-mi accepte oferta. Am senzația că va trebui să aștept chiar mai mult decât de-obicei să-mi văd doctorul de data asta.

1538061078125-VICE_MG_6195-Dominik_Pichler

Ultima mea șpagă eșuată.

În sala de așteptare, am timp berechet să reflectez asupra tentativei mele de șpăguit. A fost întotdeauna plăcut? Nu – înainte de fiecare șpagă am fost foarte stresat. Mi-a ieșit? Absolut – deși prima zi a fost un mizilic, din celelalte șase șpăgi pe care le-am încercat, patru au ieșit.

Aș mai folosi șpaga pe viitor, în avantajul meu? Nu, probabil că nu. Dincolo de faptul că ofertele astea dubioase m-au făcut să mă simt incredibil de incomod, pur și simplu, și din păcate, n-am acces la un fond nelimitat de bancnote de 20 de euro, pe care să le pot împărți la liber. Însă acum știu că dacă e absolută nevoie, pot s-o fac. Domnul Rupp ar fi atât de mândru.

Articolul a apărut inițial pe VICE DE.