Chiar dacă mai dai și de homofobie, petrecerile queer din România sunt mai mișto decât cele straight

Sunt out din 1 decembrie 2020, când i-am spui maică-mii la telefon că-mi plac şi bărbaţii şi femeile. În dimineața aia, m-a trezit un fost coleg de liceu care tocmai își dăduse seama că genul său nu corespunde cu sexul. Mă sunase pe mine pentru că știa că nu-mi ascund de prieteni orientarea sexuală.

În timp ce vorbeam cu el, mi-am zis „Ce naiba? Dacă el poate să-mi spună asta, deși n-am mai vorbit de atâta timp, pot și eu să-i spun lu’ maică-mea”. Am sunat-o, i-am zis, iar ea a spus „Tu eşti viaţa mea şi sufletul meu şi te iubesc. Hai să-ţi zic cum X a buşit maşina lu’ maică-sa”. Şi cam aia a fost.

Am locuit în Timişoara, dar mi-am trăit viața şi prin Bucureşti, aşa că pot să fac o paralelă între cele două oraşe când vine vorba de experienţa mea bisexuală, pansexuală, queer, lesbiană, gay sau cum mai vrei să-i spui.

În timpul facultăţii, am mers la mai toate party-urile LGBTQAI+ . Nici nu erau foarte multe. Ba chiar am pus şi eu la cale câteva seri, pe când lucram în Manufactura. De la 5, când deschideam barul, veneau oamenii casei, iar de la 8 încolo, începea petrecerea: dans, muzica la maximum, iubire, haine rupte, picioare pe mese și femei pe bar, atât de aproape de mine că le picura transpiraţia direct pe faţa mea.

Din playlistul meu nu lipseau niciodată ABBA, Queen, Madonna, Lady Gaga, Britney Spears, The Pussycat Dolls, Sam Smith, Lorde, Halsey sau ASIA. Primeam şi dedicaţii, pe care se dansa la fel de elegant ca-n The Great Gatsby.

Dacă nu erai la un party queer, în majoritatea localurilor din Timişoara nu-ţi permiteai să te dai la cineva de acelaşi gen. Eu mergeam aproape în fiecare weekend în clubul 80’s, unde agățam doar tipi. Mă uitam și la femei, dar ostilitatea se simţea printre membrele noastre transpirate de la atât dans. La concerte îţi mai dădeai seama cine cu cine se pupă, dar atât. Unde era multă lume trebuia să fie și o bombă homofobă.

În Cuib şi Aether puteai să respiri mai uşor decât în alte locuri. Localurile astea două, unul deasupra altuia în centru, erau casa hipioţilor, studenţilor la arte şi a queerness-ului. Dacă era să ies undeva cu prietena mea, acolo era – știam barmanii, clienţii şi totul era chill.

E al naibii de important să existe locuri unde cei ca mine, care încă luptă să fie priviți ca oameni „normali”, să se simtă în siguranță. Poate sună ca un clișeu, dar spațiile publice ar trebui safe pentru oricine, indiferent cât porți la pantof sau pe cine iubești.

Petrecerile queer la care am fost, atât în Timişoara și Bucureşti, cât și în Copenhaga, au fost foarte diferite, dar un lucru a fost constant la cele din țară: cel puţin un homofob aştepta afară să-i hărţuiască pe cei care veneau sau plecau. Bouncerii îi vedeau, dar cât timp nu erau în incintă, nu le păsa. La bar şi pe ringul de dans erai safe, dar odată afară, trebuia să o iei repede spre autobuz sau Uber. 

La un queer party ar trebui să te simţi comod să flirtezi, să dansezi, să vorbeşti deschis despre cine eşti şi ce vrei. Hai să fim serioși, petrecerile astea sunt de o mie de ori mai mișto decât cele „normale”.

La un moment dat, un party din Timișoara s-a lăsat cu sânge. După ce am băut cu doi prieteni gay la un party în Aether, am luat-o spre Capcana. Acolo erau zece persoane cu totul, iar singura atracție era un tip cu picioare suple în ciorapi negri de plasă și tocuri care păreau de 20 de centimetri.

Ne-am îmbătat, iar prietenul gay de la Medicină a plecat, așa că am rămas cu celălalt. Într-un moment divin, DJ-ul a băgat „Voulez-Vous” de la ABBA. Cum ringul de dans era gol, ne-am dat drumul ca destrăbălaţii. Şi cum dansam noi aşa, mai câte un shot, mai câte o bere, mai un dans, ne-am trezit că ne dădeam limbi cu o tipă de la un ONG şi alt tip pe care nu-l cunoşteam.

Eram patru limbi care se zvârcoleau în salivă în mijlocul ringului de dans. Într-o clipă de respiro, tipa ne-a propus un foursome, dar a trebuit să refuzăm, pentru că prietenul meu era strict gay. Apoi, prietenu’ ăsta al meu mi-a futut un cap în gură – sper că din greșeală. Am sângerat, iar când am ieşit la ţigară, el s-a împiedicat de bordură şi a picat pe drum, așa că și-a distrus antebraţul şi curu’ în acelaşi timp. N-am luat pe nimeni acasă în seara aia, eram deja destul de beliţi de soartă. 

La alt party m-am combinat cu două tipe, am dus una acasă, mi-am spart un dinte cu sticla de bere şi am rupt două cămăşi care nu erau ale mele. Cam ăsta a rămas standardul meu de party queer: desfrâu, fericire, muzică, limbi, dinţi, sexe, dans, tocuri, băi din care se aud orgasme deasupra muzicii, bucurie pură şi libertate totală. 

Poate-ți imaginezi că dacă mergi într-un club gay, poţi să fii tu sută la sută. Greşit. La începutul lui 2020, eu şi gaşca de oameni queer din care făceam parte atunci am decis să mergem într-un club gay fix în centrul orașului, într-un subsol vizavi de Teatrul German. La intrare scria, mare şi cu luminiţe, numele unei companii de turism. 

Noi eram vreo şapte sau opt oameni, de diferite vârste şi genuri, mai coloraţi şi parfumaţi decât funduleţul unui curcubeu. Locul era incredibil de mic. Din boxe se auzea o manea, două tipe se lingeau la o masă, iar la bar erau doi tipi îmbrăcaţi în trening, cu pantofi cu toc. 

Apoi am simţit o mână groasă care m-a tras pe scări. Era omul de la pază.

Ne-a scos pe hol şi a început să ne ia la întrebări: „Intrarea e 30 de lei, plătiţi împreună sau separat? Sau nu aveţi bani de intrare? Păi cum ieşiţi sâmbătă seara fără bani de intrare? Nu vă cred că n-aveţi bani. Uite, tu ai Air Force în picioare. Şi ea, uite câte are la gât şi pe degete. Şi tu ai Vans în picioare.”

Eram deja căcaţi pe noi şi ne mișcam încet spre uşă când am vrut să deschid gura să-i spun că plecăm, dar au apărut în hol cei doi tipi în trening, care ne-au văzut, au deschis uşa şi ne-au zis „Haideţi afară”.

Mulţumim, domnilor, ne-aţi salvat de la măcel! Asta a fost singura încercare de a intra într-un club gay din Timişoara.

O altă întâlnire cu homofobi în Timişoara a fost în timpul Pride Month. Eram la AMBASADA și-l ascultam pe Patrick Brăila când un grup de fanatici religioși s-a adunat în față și a început să se roage în genunchi pentru sufletele noastre. Incredibil câte rugăciuni a primit Dumnezeu pentru sufletele noastre în luna aia.

La festivalul de bere, din păcate, nu s-au rugat, ci ne-au batjocorit pe mine şi tipa cu care mă sărutam în iarbă, într-un colţ ascuns din Parcul Rozelor, cât Urma cântau pe scenă. Eram în întuneric, nici greieri n-aveam lângă noi și deodată, ţup!, doi bărbaţi pe la 50 de ani s-au ivit după gard şi au început să vorbească cu noi: „Uite, bă, că-s amândouă fete! Vă place pizda, hă? Şi nouă. Uite la ele cum se fut aicea”. Nu, nu ne futeam acolo. 

A trebuit să ne întoarcem la concert și n-am vorbit niciodată despre momentul ăla, pentru că mi-a fost rușine. Dar nu pentru că eram cu o fată, ci pentru că doi cretini au transformat o senzaţie plăcută în ceva urât, iar eu n-am făcut nimic să-i împiedic.

Când eşti într-un spaţiu queer şi cineva îţi trage o palmă homofobă, rămâi prost vreo două secunde. Te întrebi „Cum dracu’ se întâmplă asta şi aici, bro? Ce nu e okay cu oamenii?”. Cred că problema principală e homofobia internalizată care apare atunci când crești într-o societate anti gay, pro biserică și toate celelalte căcaturi. Lupta pe care un individ queer o are cu acceptarea sinelui e lungă și dureroasă. Când de mic eşti învăţat că tu eşti fie stricat, fie Satana, reflexia ta se distorsionează atât de tare încât îţi trebuie apoi ani întregi s-o pui la loc aşa cum e ea de fapt. 

Un alt motiv pentru actele homofobe din comunitate e cruzimea, care stă la baza tuturor actelor venite din ură. Oamenii sunt cruzi unii cu ceilalţi pentru că aşa au învăţat – da, şi cruzimea se învaţă. Când eşti crud, poţi să obții ce vrei, e simplu. Eu cam aşa văd treaba. Ar mai fi și oamenii cărora nu le pasă. Ăştia-s mai periculoși decât cei cruzi, pentru că nu le pasă nici de tine, nici de sine.

Cum rezolvi o problemă care vine din trecut, la care a luat parte lumea întreagă? Nu poţi s-o ștergi cu buretele, nu poţi nici să ștergi oamenii de pe planetă. Ori înveţi să trăieşti cu problema şi încerci să ajuţi indivizii, pe rând, ori îţi bagi picioru’ şi te muţi pe un vârf de munte.

Era o seară călduroasă și tocmai plecam cu două prietene de la un festival de poezie. Am ținut neapărat să mergem în Q Club, pentru că nu mai fusesem până atunci. Abia așteptam să beau ceva și să dansez.

Doar că pe la zece noaptea, pe o străduţă minunată din Bucureşti, un BMW negru s-a oprit lângă noi. Omul a coborât geamul, ne-a privit de jos în sus, şi ne-a întrebat: „Merge treaba, merge?”

În secunda aia am explodat. M-am întors către el, am făcut câţiva paşi şi i-am zis: „Hai, parchează. Te aştept.” S-a blocat cu totul. De la mine şi-a mutat privirea în pământ şi n-a scos-o de-acolo până când n-a auzit că vine o maşină din faţă, pentru că domnul era și pe contrasens. Şi-a ridicat elegant geamul şi a lăsat doar praf în urmă.

În Q a fost fain. Muzica era bună, oamenii atractivi, respectuoși (cu mici excepţii), iar când am cerut un shot de Jagger, mi s-a turnat 200 într-un pahar cu gheaţă. Nu zic niciodată nu la băutură extra, mai ales dacă e gratis. În seara aia am dansat şi am vorbit vreo trei ore cu o tipă de la Veterinară, doar că la un moment dat a plecat, iar bleaga de mine nu i-a luat numărul de telefon. S-a dus şi dusă e încă, aşa că dacă citești cumva articolul ăsta, scrie-mi, te rog. Merci.

În Bucureşti, treaba e foarte diferită faţă de Timişoara sau Oradea, unde locuiesc acum. Oamenii queer, dar și homofobii, au mai multe nuanțe: sunt cei de extremă stânga, cei mai chill, oamenii queer din lumea teatrului, pacifiştii, stonerii aliaţi, bărbaţii heterosexuali aliaţi, bărbaţii heterosexuali fără empatie, femeile curioase, bisexualii neînțeleși, oamenii triști din băile cluburilor. Cu cât ai mai multe nuanţe, cu atât ai mai mult de înţeles. 

La capitolul ăsta, Bucureşti câştigă. Nu neapărat pentru că e un oraș mai divers decât Timişoara, ci pentru că e mai deschis, mai înţelegător şi se spun lucrurilor (cât de cât) pe nume. Mi-am petrecut o noapte întreagă în ArtHub cu nişte tipi hetero cărora le-am arătat cum să vorbească cu femeile fără să fie bădărani.

În Timişoara, când aveam prietenă, evitam de cele mai multe ori să ne ținem de mână pe stradă, nu mai zic de alte manifestări ale afecțiunii. La petreceri şi în Aether, da, mai mergea un pupic, dar în rest, nema. Vedeam frica celor tineri, teroarea de a fi batjocorit pentru o simplă mângâiere. În centru, fix lângă operă, exista un spaţiu unde se ţineau expoziţii şi discuţii queer în timpul Pride Month. Acel spaţiu a fost vandalizat de atât de multe ori într-un timp atât de scurt că nu s-a mai chinuit nimeni să dea jos de pe ferestre şi pereţi semnele „încurajatoare” ale celor fără scrupule.

Bărbaţii gay din Timişoara foloseau două parcuri drept puncte de întâlnire: parcul de la catedrală şi cel botanic. Lângă catedrală exista o înţelegere: totul se face în linişte. În celălalt, însă, ieșea toată comunitatea – se bea, se cânta, se fuma, se dansa şi se găsea plăcere indiferent de gen. Se pare că e tipic nouă să queerificăm parcurile. Atât de departe am fost aruncaţi în privirea societăţii că trebuie să ne ascundem în parcuri, parcări, străduţe lăturalnice, maşini, să nu cumva să dea ochii cu noi vreun suflet nobil şi demn de urcat în rai.

Cam aşa e cu cele două orașe, din experiența mea. E posibil să mă mut din nou în Timişoara şi chiar sunt curioasă cum sunt lucrurile acum. Mi-aş dori să pot merge liniştită pe stradă de mână cu prietena mea, doar că ar fi un pic dificil, pentru că momentan n-am nici prietenă şi nici unde să ies liniştită pe stradă. În schimb, Oradea se renovează. Am putea ţine rave-uri queer în groapa imensă din centru şi nu ne-ar auzi nimeni, atât e de adâncă.

Cât despre tinerii queer sau questioning din ziua de azi, out sau nu, vă invit să luaţi parte la petrecerile queer. Un pont pe care vi-l pot da este să nu mergeţi singuri din prima – luaţi un prieten cu voi, queer sau nu. Lumea noastră e extraordinară, magică, iar asta poate fi foarte impozant, ba chiar înfricoşător la început, dar frumuseţea, excesul, curajul, feţele şi gesturile pe care le dezlănțuim când suntem liberi şi într-un spaţiu safe – toate astea sunt doar câteva lucruri care dau naştere culturii queer. 

Un alt pont pentru oricine are nevoie: mai bine să ai încredere într-o drag queen cu tocuri cât capul tău şi mai flamboaiantă decât RuPaul decât să ai încredere într-un tip cu trening şi pantofi cu toc.