Publicitate
18+

Români LGBT mi-au spus cum a fost prima lor experiență într-un club gay

Să ieși într-un club gay în România e un act de asumare și de multe ori chestia asta te pregătește pentru momente profunde din viața ta.

de Vlad Levente Viski
19 Ianuarie 2018, 9:49am

Fotografie din arhiva personală a lui Robert

Pentru o comunitate invizibilă cum este cea LGBT (lesbiene, gay, bisexuali și persoane transgender) spațiile sigure sunt o raritate. Se poate întâmpla chiar ca propria casă să nu fie un spațiu sigur, dacă locuiești cu părinții și nu știu că ai o orientare sexuală sau identitate de gen diferite. Mai mult, anii de criminalizare a homosexualității în România, când statul intervenea brutal în viața privată a cetățenilor, nu au permis formarea unor grupuri consolidate de persoane LGBT. În Ungaria, de exemplu, încă din anii 70 și 80 existau case unde se întâlneau grupuri LGBT pentru a petrece, existau baruri underground, saune cunoscute ca fiind gay-friendly etc.

La noi, barurile și cluburile gay au reprezentat după anii 2000 mici oaze de siguranță, niște locuri unde puteai merge să agăți, te puteai săruta cu iubitul sau iubita, puteai să-ți dai jos hainele și să fii liber. În anii 90 exista terasa Facenda în Parcul Operei, unde se știa că merg homosexuali, dar existau și razii ale poliției. Primul bar gay oficial a fost Sherlock Holmes, pe bulevardul Kogălniceanu. A urmat Casablanca, pe la Tineretului, în subsolul Sălii Polivalente. Ulterior s-a deschis primul Queens de pe Culmea Veche. Au urmat o serie de alte Queens prin tot Bucureștiul, dar cel mai mare era pe la mijlocul anilor 2000, pe la Obor. Țin minte că prin 2006-2007 mergeam zgribulit cu prietenul meu cel mai bun la Queens-ul de la Obor, era o sală mare cu un bar în capăt, se dansa pe boxe. Era epoca de aur a cluburilor gay, când Queens și Purple de lângă Biserica Colțea concurau pentru audiență. Unii o aduceau pe Loredana, ceilalți o aduceau pe Andreea Bălan.

De-a lungul anilor au existat mai multe cluburi: Soho, Freedom, Alexander, French Kiss, pe lângă Piață Unirii, Prive. Bogdan Dogaru explică aici mai în detaliu povestea fiecăruia. În provincie, Sibiul, Clujul, Timișoara, Constanța și Brașov au avut cluburi gay.

Clubul gay e ca demonul pe care-l iubești, te-ai descotorosi de el la o adică, dar nu prea poți. Te simți bine, te distrezi, socializezi, afli bârfele din comunitate, te și testezi pentru a afla dacă ai sau nu HIV, vezi show-uri de drag, agăți. Unii merg în cuplu în club pentru a se etala: „Iată, suntem împreună acum”. La despărțire te duci cu prietenii cei mai buni să te îmbeți și te săruți cu cât mai mulți băieți / fete. În același timp clubul este un templu al competiției. Standardele de frumusețe ale comunității LGBT se setează acolo. Cultura LGBT se formează acolo. Muzica pop e acolo. E și o cultură a alcoolului care nu se potrivește tuturor. Însă, trăgând linie, e un act de asumare să ieși în club și te călești între-ale lumii.

Vlad Viski, lângă primul bar gay din București, Sherlock Holmes.

Am întrebat persoane din comunitatea LGBT cum a fost prima oară într-un club/bar gay. Ideea mi-a venit după ce colegii de la Cineclub Queer au lansat o provocare similară în avanpremiera unui film pe care l-au proiectat la Cinema Union.

Prima dată am auzit de un club gay când eram la Sibiu. Un tip îmi povestea de Impact și de Queens. Eram fascinat, eram atât de curios. Prin 2007 m-am mutat la București la facultate, împreună cu prietenul meu cel mai bun, fost coleg de liceu. Ne-am gătit ca de sărbătoare, am căutat pe net cluburile și-am nimerit în Purple de la Universitate. Mare, mov, destul de scump. Am intrat ca niște virgini în ale vieții de noapte. Era devreme, în jur de 11, cam gol. Ne-am așezat la bar și am început să vorbim unul cu altul. Nu eram convinși că am nimerit în locul potrivit. Eram cam speriați. Am văzut un băiat blond, înalt și ne întrebam dacă e hetero. În acel moment arăta hetero. Ulterior am aflat că era una din vedetele care numai hetero nu se putea numi. O bere, două, trei și lumea a început să apară. Ne-am dat și noi drumul încet-încet și ne-am rupt papucii la dans în acea seară. Aveam să devenim clienți fideli, săptămânal.

Patrick, 32 de ani, bărbat trans

Fotografie din arhiva personală a lui Patrick

„A fost acum mulți ani, pe când eram la facultate – un club prin spate pe la Colțea, cred că Purple, dar nu mai sunt sigur, a fost singura dată când am mers acolo. M-am simțit super stânjenit când am intrat. Și puțin șocat. Primul mic șoc a fost când un băiat (cred) super exuberant și expresiv, m-a întâmpinat cu o mișcare lascivă, de sus până jos și înapoi. M-am mai relaxat. Al doilea mic șoc a fost când am observat pe cineva de la mine de la muncă, dar nu am interacționat. Apoi m-am îmbătat și m-am pipăit și sărutat cu o fată toată noaptea. Pentru ea era super gay, pentru mine super hetero, dar ce mai conta. A doua zi m-am trezit pe cât de mahmur, pe atât de zâmbitor.”

Adrian, 60 de ani, gay

Fotografie din arhiva personală a lui Adrian

„Prima oară când am intrat într-un bar gay a fost în 1981, în Los Angeles. Se chema Goaldcoast Bar, un bar gay faimos în LA. Mi-am găsit un scaun la bar și acolo am stat înțepenit toată noaptea. Am băut vreo trei-patru pahare de gin tonic, mă uitam în jur alarmat, nu care cumva ca cineva să mă observe sau, chiar mai rău, să vorbească cu mine. Prima oară când am fost într-un bar gay din România, a fost la Sherlock Holmes, în 1996, anul în care mi-am redobândit și cetățenia română. Eram dezinvolt, ușor amuzat și extrem de doritor să văd cine sunt clienții barului. Am avut câteva surprize vizavi de cine frecventa barul.”

Iulia, 31 de ani, lesbiană

„Eram într-o relație de ceva timp, însă n-aveam contact cu alte persoane din comunitate, pur și simplu pentru că nu știam unde să le găsim. Nu mai fusesem în niciun club LGBT în Sibiu, până când s-a deschis Babilon. Așa că într-unul din primele weekenduri de la deschidere, ne-am luat inima în dinți și am intrat în curtea în care știam că e clubul. Nu prea aveai cum să-ți dai seama care e ușa decât când te apropiai ca să auzi înfundat basul și să observi afișul cu «Petrecere privată» pe un A4. Abia acum, săpând printre amintiri cu fosta prietenă, ne-am mărturisit amândouă că aveam emoții teribile, dar atunci n-am lăsat niciuna să se vadă asta. Cred că fiecare dintre noi spera să meargă cealaltă în față.



Primul lucru pe care l-am văzut a fost un grup de bărbați care dansau împreună, nicidecum în același stil în care dansează bărbații atunci când umblă de ani de zile în cluburi gay. Mai degrabă ca un grup de amici ceva mai apropiați și mai senzuali. Abia în următoarele luni a devenit atmosfera așa cum e în cluburile cu ceva vechime, cu grinding-ul și cu topless-ul și exuberanța de club gay. N-am dansat și nu-mi amintesc să fi interacționat decât cu două persoane cunoscute, cu care am schimbat câteva vorbe timorate: «Mă bucur să te vad aici», «Și eu, okay, distracție plăcută!». În schimb am fumat mult, ca să părem detașate și cool. Dar eram împreună, altfel ar mai fi durat mult până să intrăm.

Îmi amintesc foarte bine sentimentul de emancipare pe care l-am avut fiindcă puteam să-mi țin prietena de mână și să o sărut într-un bar. Și cât de înduioșată eram că îi vedeam și pe alții făcând același lucru. Dar era și foarte amuzant cât de gay erau gay-ii. Fără barurile gay n-am avea nici pe departe același sentiment de apartenența sau potențial de comuniune.”

Andrei, 26 de ani, gay

Fotografie din arhiva personală a lui Andrei

„Cred că aveam vreo 20 de ani, eram încă in the closet. Am coborât din metrou la Universitate și până aproape de Română, unde se afla primul bar gay în care am fost vreodată, am vorbit la telefon cu cea mai bună prietenă. Conversația s-a terminat înainte să ajung la destinație, așa că în ultima parte a drumului, că să îmi temperez emoțiile, am mototolit cartela de metrou, am rupt-o în bucățele mici, apoi și mai mici. Vreo cinci minute m-am învârtit în jurul Mc-ului de la Română, fiindu-mi prea jenă să întreb încotro. Până la urmă am găsit intrarea ținându-mă după un tip cu pantaloni slim fit asemănători cu ai mei.

N-am intrat direct. Mi-am terminat țigara proaspăt începută pe trotuarul de pe celălalt sens de mers, așa încât trecătorii să nu-mi ghicească destinația. Barul era la subsol. Pe dreapta era garderoba, iar în stânga ringul de dans, delimitat de câteva mese lipite de perete. Mi-am lăsat geaca, am traversat încăperea și m-am oprit la bar. Toată seară mi-am petrecut-o fără să vorbesc cu nimeni. Mi-aș fi dorit ca barul să fie plin, să mă bucur de anonimitatea locurilor aglomerate. Când am plecat, am ocolit taxiurile parcate la intrare și am mers înapoi până la Universitate. Abia când am ajuns la fântână, mi-am comandat un taxi.”

Robert, 36 de ani, gay

Fotografie din arhiva personală a lui Robert

„Prima mea noapte în ceea ce acum este cunoscut drept Primul Queens – din zona Rosetti, pe strada Culmea Veche – a venit după ce mă plimbasem de multe ori prin fața barului Sherlock – vizavi de Facultatea de Drept, fără să îmi găsesc resursele necesare să deschid blestemata aia de ușă. Până atunci, dansasem până dimineață de multe ori, fără să-mi pese de audiență, în mai toate cluburile din oraș, cu relaxarea cuiva venit acolo pentru a se simți bine, în același fel în care o fac prietenele mele heterosexuale în cluburile gay – ulterior, aproape ajunsese să mă irite dorința lor de a evada din viața lor și din cluburile lor în mica mea oază de acceptare LGBT și nu numai. E drept, își doreau relaxarea aia pe care o cunosc și eu foarte bine.

Prin 2002-2003, însemna mult mai mult decât o noapte de distracție. Presupunea asumare și era un pas destul de important la câțiva ani după decriminalizarea homosexualității.

În seara aia, în Queens, erau maximum 15 oameni. Îmi amintesc și acum gresia gri marmorată, pe care se aluneca cu ușurință atunci când ploua sau tabureții și banchetele de vinilin negru care înconjurau ringul de dans sau scara îngustă pe care coborai în subsolul acela întunecos și rece, care încapsula cumva toate speranțele noastre de la acel moment.”

Paula, 34 de ani, queer

Fotografie din arhiva personală a Paulei

„Aveam 14 ani când am ajuns la prima petrecere LGBT+. Nu era într-un club, era într-un centru comunitar și era destinată tinerilor sub 26 de ani, undeva într-un oraș mic din Germania. Nu mă confesasem încă niciunui prieten și nu cunoșteam pe nimeni acolo, așa că am plănuit s-ajung destul de târziu. Am tras de timp cât am putut: am văzut un film franțuzesc despre o fată care și-a pierdut pisica și o tot căuta - Chacun cherce son chat, am îmbrăcat prima oară niște baggy pants albi și mi-am pus tricoul alb preferat, mulat și cu un statement cu font mic - nu mi-l mai aduc aminte - și am plecat pe jos în noapte. Înainte să intru, am auzit muzica, am inspirat adânc și am parcurs distanța până la ringul de dans fără să-mi las inima să bată. Am intrat direct în coregrafia mulțimii și acolo am încercat să mă sincronizez și să-mi dau seama dacă aparțin.

Într-un club LGBT+ am ajuns un pic mai târziu, la 15 ani când aveam deja un grup de prieteni din comunitate, tot la o petrecere dedicată celor sub 26 de ani, într-un oraș un pic mai mare, tot în Germania. Mi-aduc aminte că la garderobă puteai să scrii pe o listă piesa pe care voiai s-o asculți. Într-un colț al ringului, unde fiecare se agita și-și aștepta melodia, am văzut o doamnă care stătea la o masă cu o lumânare aprinsă, uitându-se atent după un tânăr de vreo 17-18 ani. Băiatul cu care mă pupam mi-a spus că era chiar mama acelui tânăr care era nevăzător.”