Publicitate
Chestii

Ce însemna să fii gay în România anilor ‘80, când exista terapia prin electroșocuri și castrare

Un raport din 1985 îți arată că persoanele homosexuale trăiau în panică și teamă că Miliția îi va ridica din casele lor și îi va băga în „terapia de conversie”.

de Vlad Levente Viski
01 Septembrie 2017, 7:53am

Fotografie de Alan Light via Flickr

În anii 80, când România intra în ultima decadă a regimului comunist, viața homosexualilor români era aproape imposibilă. Cei prinși de sistem riscau să fie trimiși la terapii de conversie, care includeau electroșocuri și castrare. Asta era o realitate palpabilă pentru mulți gay. Situația represiunii din acele vremuri a fost detaliată în rapoartele publicate atunci de organizația austriacă HOSI Viena, parte a programului Eastern Europe Information Pool (EEIP).

Programul ăsta a fost lansat în 1981, de International Gay Association (mai târziu avea să devină ILGA), și culegea informații despre situația persoanelor gay și lesbiene din Europa de Est. Țări ca Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria dezincriminaseră homosexualitatea de câteva decenii, iar spre finalul anilor 80 avem deja primele grupuri gay care încep să apară.

Rapoartele cu privire la România sunt mai mult sau mai puțin detaliate, în condițiile în care la noi homosexualitatea era aspru pedepsită. Într-unul dintre ele am găsit câteva mărturii ale unor homosexuali români din anii 80. Povești de la gay puțin mai înstăriți, mai urbani, vorbitori de limbi străine (mai stâlcit sau nu). Un lucru care surprinde la aceste mărturii este conștiința propriei sexualități și identități. Poate părea ușor ciudat ca într-un spațiu unde homosexualitatea era atât de reprimată să găsești fărâme de identitate și bucăți de informații care ajungeau atât de greu după Cortina de Fier.

Raportul despre România din 1985, de la EEIP

Pasaje despre România dintr-un raport EEIP din 1985

„Informațiile despre România sunt foarte rare. Unul dintre colegii noștri a călătorit în capitala București și a scris un raport îndelungat care a apărut în limba germană în revista Lambda Nachrichten nr. 1 din 1985.

Situația homosexualilor și lesbienelor în România este dezastruoasă, aproape tragică. Homosexualitatea este interzisă chiar și pentru adulți și se pedepsește cu închisoarea de până la cinci ani. Chiar și încercarea de a găsi parteneri de același sex este ilegală. Legea este aplicată cu strictețe, iar această represiune este unică în întreaga Europă.

Polițiștii așteaptă în zona toaletelor publice ca agenți provocatori. Calea este pavată pentru denunțuri, bărbații homosexuali și lesbienele sunt vulnerabili la probleme de tot felul, de la șantaj la denunțuri, obligația să devină informatori, dezavantaje în carieră. Se poate ajunge până la terapie psihiatrică forțată și castrare.

Mulți oameni se supun în mod voluntar terapiei de normalizare, ca urmare a presiunii sociale de a fi heterosexual. Această persecuție a homosexualilor explică în mod natural de ce practic nimeni nu îndrăznește să își asume deschis că e homosexual sau lesbiană. Oamenii aceștia trăiesc în frică, ascunși adânc în dulap.

Cercetarea mea despre subcultura gay din România a început într-o seară în București. Toaleta publică, singurul loc bine iluminat din gară. Doamna de la intrare stătea înfiptă lângă primul pisoar, supraveghea totul și din când în când mai vindea câte un bilet de intrare. (...) Orice încercare de cruising era inutilă. Barul Carul-cu-bere de pe strada Stavropoleos nr. 5, recomandat în ghidul Spartacus [ghid turistic gay publicat la Berlin încă din anul 1970, n. red.] s-a dovedit a fi un restaurant plin de bețivi. (...) Un alt loc de întâlnire trebuia să fie piscina de lângă hotelul Lido. În timpul șederii mele era închis pentru renovare. (...)



Norocul meu era pe terminate când l-am cunoscut pe Ion. Nu-mi amintesc exact cum s-a întâmplat. L-am văzut brusc pe o stradă aglomerată, în masa gri de oameni. Aspectul său elegant, ochelarii de soare unici și borseta de sub braț îl făceau să iasă în evidență. Inițial, o perioadă lungă de timp, amândoi ne-am uitat unul la celălalt într-o fereastră de magazin.

Aproape paralizat de teamă, am început conversația cu o întrebare tâmpită despre vreme. S-a dovedit că vorbea engleză și era destul de politicos. Mi-a acceptat invitația la o cafea la un bistro din apropiere. La început am vorbit despre chestii banale, cum ar fi vedetele operei românești. Pe Ion îl deranja prezența unui soldat în uniformă la o masă din apropiere. Mi-a explicat că orice contact cu străinii era descurajat.

După cafea ne-am plimbat, iar Ion m-a întrebat dacă nu mă interesează și alte subiecte. Am spus da, am respirat adânc și l-am întrebat despre situația homosexualilor și lesbienelor din România. Întrebarea mea nu l-a surprins, doar și-a cerut scuze pentru faptul că, din motive de siguranță personală, nu îmi poate da adresa lui și că nu ne vom mai putea vedea. Mi-a împărtășit câte ceva despre el:

«N-am mai luat legătura cu alți homosexuali de când am fost pârât la poliție de unul dintre prietenii mei. Într-o zi, m-au chemat la poliție și mi-au cerut să lucrez ca informator, sub acuzația că eram un cunoscut homosexual. Singura dovadă a acuzei lor era faptul că am deja 30 de ani și nu m-am căsătorit. Când am refuzat să lucrez ca informator, șase bărbați m-au bătut atât de tare încât nu am putut merge la muncă timp de o săptămână. Bineînțeles ca nu am făcut nicio plângere oficială. I-am spus doctorului că am fost bătut pe stradă. Doar din auzite știu de procese împotriva homosexualilor, nu știu nimic sigur, mai ales că nu se scrie în ziare. Nu știu dacă homosexualii sunt supuși terapiei forțate, e totuși posibil.

Viața mea de zi cu zi e destul de plictisitoare, mă duc la muncă și stau acasă singur în fața televizorului. Și totuși nu mă simt în siguranță. Aștept oricând să apară cineva să bată la ușă; sunt sigur că poliția nu m-a uitat. Știu că sunt paranoic, dar am avut deja o experiență cu ei.

Citesc uneori despre mișcarea homosexuală în revista Time, pe care o împrumut de la un prieten care are acces la presa străină. Cred că este minunat ce se întâmplă! Lucrurile sunt diferite în România. Totul este sub controlul Partidului. Singurul om pe care am voie să îl iubesc este Conducătorul Ceaușescu.

De ce poliția se uită cu atâta atenție la homosexuali? Nu știu. Mi s-a spus o dată că mai mulți disidenți români sunt gay. Poate de aceea acest grup este persecutat atât de sever. Există mulți homosexuali în România, poate mai mult decât zic statisticile lui Kinsey. Viața homosexuală este totuși insuportabilă! Te lasă în pace dacă lucrezi ca informator și îl denunți imediat pe tipul cu care te-ai culcat cu o noapte înainte. Nu pot face așa ceva, de aceea locuiesc singur.

Te rog să scrii undeva despre situația noastră de aici, lipsită de speranță. Poate că într-o zi lucrurile se vor îmbunătăți.»"

Citește și: Am vorbit cu persoane rome LGBT despre cum este să fii dublu discriminat în România

Unde puteai să agăți, în București, în anii de comunism

Adrian Newell Păun, în 1980. Fotografie din arhiva personală a lui Adrian

Adrian Păun este un activist gay care a fost nevoit să emigreze din țară în 1980 după ce a aderat la Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, un sindicat alternativ celui oficial, al statului ceaușist. În 1977, când încerca să agațe într-o toaletă publică de lângă Palatul Telefoanelor, a dat peste un polițist sub acoperire, care l-a și luat la secție. A reușit să scape de un lung și umilitor proces pentru homosexualitate. Pe la începutul anilor 2000, Adrian Păun s-a întors din exil, din San Francisco, SUA, și s-a implicat în numeroase acțiuni pentru comunitatea LGBT de la noi, cea mai recentă astfel de aventură fiind festivalul de filme documentare queer Romanian Queer Documentaries, o raritate în peisajul festivalurilor de gen din lume. Am vorbit cu Adrian despre ce însemna să fii gay în anii respectivi, în plin comunism, pentru a verifica veridicitatea rapoartelor EEIP despre România.

VICE: Cum agățai un străin în anii respectivi în România?
Adrian, 59 de ani, bărbat gay: Stăteai pe trepte la Intercontinental, îi vedeai cum erau îmbrăcați, românii nu erau îmbăcați cine știe ce, mult mai săraci, și te băgai în vorbă cu ei, toți începuserăm să detectăm cine era gay și cine nu.

Știa lumea limbi străine pe vremea respectivă?
Se vorbea și engleză, se vorbea italiană, veneau italieni mulți, germană, că veneau nemții din Republica Democrată Germană, și multă franceză.

Care erau principalele locuri de agățat străini în București?
Toate barurile de noapte, Atlantic, care a picat în 77 la cutremur, Melody, barul de sus de la Intercontinental, la Ambasador, la Lido, grădina Berlin, care acum este clubul Control.

Se agăța și la piscina de la Lido ?
Piscina de la Lido era gratis pentru străini, românii plăteau, e prima piscină cu valuri din Europa de est, frumoasă, nu foarte mare, stăteai pe-acolo, te băgai în vorbă, erau mese, puteai bea Pepsi (care se producea în România din 1968), Cico, cognac. După-aia făceai aranjamente să te duci la ei în cameră, la Lido era mai greu, la Intercontinental era mai ușor.

Ar fi avut un gay acces la revista Time în acele vremuri?
Cei din București da, pentru că pe vremea aceea cel mai hot loc era Centrul Cultural American pe strada Tudor Arghezi. Era și o bibliotecă cu toate publicațiile importante americane, le puteai citi, le puteai împrumuta contra cost.

Citește și: Elevi LGBT din România mi-au povestit cum e viața la liceu, în ciuda homofobiei tuturor

Ce se știa atunci despre homosexualitate, despre rapoartele lui Kinsey [Alfred Kinsey, faimos sexolog american care a scris intens despre homosexualitate]?
Se aflase deja și despre SIDA, că se transmite la homosexuali, era lumea puțin îngrozită, accesul la prezervative era dificil, prezervativele românești Vulcan erau proaste și nelubrifiate. Știam că se întâmplă ceva în America cu homosexualii, că sunt mai liberi, că au baruri, că au publicații, se știa și despre pornografie. Și eu am vândut pornografie gay, luam de la un pilot de la Tarom, mergeam la fotograf, se făceau fotografii după reviste și le vindeam cu un leu bucata.

Stăteau milițienii prin toalete publice la pândă, să prindă homosexuali?
Da, era brigada de Moravuri a Miliției Capitalei, care avea oameni în civil, care făceau rondul prin toaletele publice din București. Începusem chiar noi să ne obișnuim cu milițienii de la Moravuri. Dacă te prindeau trebuiau să dovedească cu martori că a avut loc un act sexual.

Ce știi despre terapiile de conversie din acea perioadă?
Da, existau, erau similare cu cele din Occident, șocuri electrice, injecții cu testosteron, mai ales cu gayi efeminați, cu credința că se vor masculiniza. Te trimiteau la psihiatrie, unde se încerca medicamentație. Nu dădea niciun fel de rezultate, evident, ieșeai și mai răvășit de acolo.

Tagged:
gay
opinie
Nicolae Ceauşescu
Militie
castrare
anii 80
тестостерон
homosexuali