7 filme atât de dubioase, încât viața ta nu va mai fi la fel după ce le vei vedea

Fie că e vorba de haos politic, social sau sexual, valul experimental al cinematografiei grecești s-a ridicat ca să confrunte realitățile capitaliste dure ale țării la sfârșitul anilor 2000. Începută în plină criză financiară a Greciei, mișcarea cinematografică – caracterizată prin suprarealism, dialoguri ciudate și o abordare curajoasă a problemelor care țin de sex, gen, politică și familie - nu a avut niciodată răspunsuri la problemele cu care se confrunta țara, dar le-a oferit o perspectivă neortodoxă asupra acestora celor din exterior.

Având în vedere că toată lumea așteaptă premiera unuia dintre cele mai recente filme dubioase grecești - „Poor Things”, de Yorgos Lanthimos -  e timpul să vezi care sunt filmele profund ciudate care au consacrat acest val cinematografic.

În timp ce unii consideră că primul film al lui Yorgos, Kinetta (2005), e puțin prea experimental, următorul și primul său mare succes a fost Dogtooth. Filmul urmărește o familie care locuiește într-o proprietate izolată și închisă, undeva la țară, unde educația la domiciliu e dusă la următorul nivel.

Patriarhul familiei își izolează cei trei copii adolescenți de lumea exterioară și îi învață un vocabular nou ca să îi împiedice să învețe cuvinte nedorite. Acest comentariu social este pe cât de tulburător, pe atât de amuzant, și subliniază cum educația oferită acasă poate avea drept consecință lipsa de abilități sociale. E un film despre dominația parentală deghizată în protecție.

Ca și Yorgos, Athina Rachel Tsangari e una dintre pionierii valului ciudat de film. În Chevalier, regizoarea examinează ritualurile ciudate ale masculinității.

Șase bărbați sunt implicați într-un joc pe o barcă unde trebuie să se măsoare, să se compare, să cânte, să se testeze reciproc și să pescuiască - dar nu e clar care e obiectivul final. Filmul satirizează masculinitatea toxică, într-un mod jucăuș și detașat.

În Attenberg, de Athina Rachel Tsangari, două femei văd viața în mod diferit. Marina (Ariane Labed), o femeie care își îngrijește tatăl muribund, are repulsie față de cea mai mare parte a umanității. Dar sosește în oraș Bella (Evangelia Randou).

Extrovertită și încrezătoare, ea o provoacă pe Marina la o serie de dansuri ciudate și ritualuri cu sărutări și salivă, totul în speranța că va scoate la iveală latura nebună a Marinei, ca aceasta să își poată continua viața după moartea tatălui ei.

Cu dialogul stilat (semnătura lui Lanthimos) și cu o încadrare sterilă, Alps e un film monumental din această mișcare cinematografică.

Un grup de oameni cu profesii diferite înființează un serviciu unic în care se dau drept persoane decedate pentru clienții îndurerați. E un film în care regizorul e absurd de uman și care le are în distribuție pe două dintre cele mai bune actrițe din nou val de film, Angeliki Papoulia și Ariane Labed.

Lungmetrajul de debut al lui Ektoras Lygizos e un portret mult mai direct al crizei financiare din Grecia; în el, personajul principal fără nume trebuie să fure mâncare de la păsări ca să supraviețuiască.

Pe alocuri, e greu de urmărit și nu e pentru toată lumea; dialogul minimalist și ritmul lent cere publicului să înțeleagă protagonistul prin privit, nu prin povestit. O poveste incomodă despre degradarea umană sub presiunea capitalismului scăpat de sub control, foarte valabilă și astăzi.

Însărcinat să preia o clinică locală de pe o mică insulă grecească, medicul Kostis (Makis Papadimitriou), în vârstă de patruzeci de ani, pare să fie depășit de situație.

Superba locație e foarte turistică și, astfel, Kostis o întâlnește pe Anna (Elli Tringou) și pe tovarășii ei de călătorie. În scurt timp, începe să o curteze și dă startul unei parodii crunte despre dorința bărbaților mai în vârstă și confuziile legate de masculinitate. E un film care găsește un echilibru ciudat între amuzant și deprimant.

Deși Pity are un protagonist masculin (Giannis Drakopoulos), temele sale traversează bariera de gen și devin universale.

Filmul lui Babis Makridis e povestea unui bărbat care e fericit doar atunci când este nefericit. Dependența sa de tristețe e, de fapt, o dependență de atenția pe care o primește atunci când e trist. E un film perfect din valul de film ciudat, care ironizează viața și moartea, suferința și tragedia umană, dar, sub toate glumele și metaforele, ascunde un comentariu social profund despre pierdere și despre cât de praf sunt sistemele concepute să ne ajute să-i facem față.