Cât mă costă diploma de inginer în România ca să primesc salariu mai mare

Ai făcut deja 18 ani, ai luat bacul și n-ai nici o perspectivă? Mă-ta și tac-tu îți spun să te duci la facultate, dar tu parcă ai vrea să te duci la muncă, dar parcă nici la call center sau fast food nu te-ai angaja?

Știu ce zici, been there done that. Sau poate ești un adult de 30+ care și-a dat seama, la a doua tinerețe, că o diplomă l-ar putea ajuta la job? În oricare dintre tabere ești acum, eu le-am văzut pe amândouă.

La 18 ani am făcut o facultate de doi lei la stat, doar ca să scap de gura alor mei. În trei ani am învățat niște chestii de cultură generală care nu m-au ajutat ulterior la niciun interviu.

În aceeași situație sunt 95% dintre colegii mei de an, în timp ce restul de 5% și-au găsit joburi în domeniu prin celebrul partid P.R.C (Pile Relații Combinații). E mai greu să-ți găsești ceva de făcut când pe diploma de absolvire scrie Facultatea de Geografie. 

Să nu crezi că mă plâng, era doar o constatare. M-am dus la Geografie pentru că voiam să fac ceva lejer care să nu necesite multă bătaie de cap. Joburile pe care le-am avut atât în timpul facultății, cât și după, au fost okay din toate punctele de vedere, așa că nu prea conta dacă făceam sau nu facultatea.

Fast forward 13 ani mai târziu, am un job unde o diplomă de inginer m-ar ajuta să promovez mult mai ușor. Singura dilemă ar fi de unde voi lua acesta diplomă – de la stat sau de la privat?

La stat trebuie să mergi la cursuri și seminarii, ai termene limită până când poți să predai temele și laboratoarele trebuie făcute până la ultimul. Și la privat ai toate cele enumerate anterior, care ar trebui să fie obligatorii, însă dacă plătești la timp taxa și penalizările poți merge liniștit la examene. 

Opțiunile mele erau, așadar, Politehnica sau privat. Ambele durează patru ani, iar la final diplomele sunt identice.

Diferența e că la Poli încă se aplică vorba: „Primii patru ani sunt grei, până ajungi în anul trei.” În plus, acolo se pune accent pe performanțele studentului, ceea ce la privat lipsește cu desăvârșire.

Cu aceste date la îndemână, m-am dus fără să stau pe gânduri la prima facultate privată de ingineri pe care am găsit-o pe Google. Nu-i voi spune numele din motive evidente, dar dacă ești așa curios, sigur o să te descurci să afli despre cine vorbesc. La o adică, și Mihai Eminescu în „Luceafărul” folosește același nume.

Pentru înscriere la facultatea privată de ingineri ai nevoie de nemuritorul dosar de carton, în care bagi diploma de bacalaureat, trei poze de tip buletin, copie după certificatul de naștere și copie buletin, cerere de înscriere și chitanța că ai plătit taxa de înscriere de 150 de lei. Pentru mine a fost surprinzător, în condițiile în care și-n 2009, când m-am înscris la Geografie, tot 150 de lei am plătit.

Primul an de facultate costă 4.000 de lei, pe care poți să-i plătești integral sau în patru rate egale – prima dintre ele se achită în octombrie, odată cu începerea anului universitar.

Dacă întârzii peste data fixată de ei, ai penalizare 1% pe zi, iar dacă plătești integral o să primești 0% reducere. Singura variantă prin care iți poți scădea taxa anuală este dacă iei bursă de merit. Sper că nu-ți imaginai că primești bursa sub formă de cash, ca la facultățile de stat. Nu uita că aici vii cu bani de acasă, nu-ți subvenționează nimeni locul.

Diferențele dintre Politehnica și privat sunt atât de mari, încât nici nu există termene de comparație.

În primul semestru am avut șase materii, printre care engleză și sport, care nu s-au făcut niciodată, în timp ce la Poli sunt nouă materii, inclusiv cele două, cu mențiunea că materiile astea se fac intensiv, câte șase-opt ore pe zi, cu prezența obligatorie.

Sportul îl aveam pus în orar vinerea de la 16 la 20. Așa mi-am dat seama că există acest lifehack, în care te angajezi profesor de sport la o instituție privată și, cu puțin noroc, prinzi programul de vineri după-amiază, când nu vine niciun student să exerseze pasul ștrengarului. Dar să nu divaghez.

Mi-a fost suficient să merg de câteva ori la cursuri și seminarii ca să-mi dau seama că există același interes scăzut de ambele părți.

Pe oamenii de la catedră nu-i interesează ce și cât înțeleg ăia din bănci, care oricum sunt atenți la orice altceva. Jumătate dintre colegi sunt de-o seamă cu mine, cealaltă jumătate e formată din studenți la prima tinerețe, 18-19 ani, și câțiva de vreo 50 de ani. 

Din acest mix de vârste, doar ăia mici se înghesuie să răspundă, de cele mai multe ori greșit. Am avut ocazia să văd două faze cu doi profesori care au tratat greșit rezolvarea unor exerciții. Pe care tot ei le inventaseră pe post de exemplu.

Cea mai frecventă situație e ca profesorul să întrebe ceva, după care nimeni să nu zică nimic timp de câteva minute. Se așterne o liniște ca la priveghi, se mai aud niște bârfe din diverse colțuri ale clasei, domn’ profesor se uită pe tavan, iar dacă te plictisești îngrozitor poți oricând să ieși din sală fără niciun motiv real.

Din clasa alăturată se aud repetițiile de la Muzica, unde un tânăr student chinuie pianul și vocalizele. 

Dacă nu mă duceam la examen, puteam să-i trimit profesoarei un text de-o pagină, la alegere, tradus din română în engleză. Mă așteptam să fie ca Religia din generală, unde toată lumea primea 10 ca să le ridice media, însă aici au fost note de 8 și 9 – probabil că nu tuturor le-a mers Google Translate cum trebuie.

La toate celelalte examene am avut voie cu suportul de curs pe masă. Foi, caiete, telefoane și tablete, fiecare după posibilități. Măcar am scăpat de stresul copiatului și toată bătaia de cap ca să-mi pun la punct copiuțele. 

Dacă nu ai numărul suficient de prezențe la un laborator, ai două variante: fie faci recuperările pe fast forward, înainte de începerea sesiunii din iunie, adică prin luna mai, când stabilește profesorul o zi și ține studenții în bănci câteva ore, ca să aduni două sau trei prezențe; fie le recuperezi în toamnă sau anul următor, contra modestei sume de 50 de lei pentru fiecare temă. 

Eu am de plătit zece laboratoare la o materie de pe primul semestru plus încă 14 de pe al doilea semestru. Prima restanță la fiecare materie este gratuită, cu condiția să te prezinți atunci când se dă examenul. Dacă din diverse motive nu poți ajunge, următoarele restanțe costă 130 de lei bucata, chiar dacă tu dai pentru prima dată acel examen.  

După un calcul aproximativ, ajutat de minimele cunoștințe de matematică pe care le dețin, am ajuns la suma de 5.000 de euro, pe care o voi fi plătit peste patru ani, când se va întâmpla absolvirea.

Am ajuns la suma aceasta adunând anii de studiu intens, restanțe și eventuale recuperări. Dacă primul an costă 4.000 de lei, presupun că următorii se vor scumpi între 200 și 500. Sau poate nu se vor mări, deși mi-e greu să cred, așa că la suma de mai sus am adăugat un maxim de 500.

Patru ani de facultate ar fi aproximativ 19.000 de lei, la care am adăugat un minimum de bun simț de 1.000 de lei pe an pentru restanțe și laboratoare, în ideea că poate voi fi mai conștiincios pe viitor.

Asta înseamnă un plus de 4.000 de lei peste patru ani și un total de 23.000. La cursul zilei când am scris acest articol înseamnă 4.642 de euro, ajustat la cât va fi cursul și inflația peste patru ani, sper să nu sară de 5.000.

Sper că te-au ajutat toate informațiile astea ca să-ți dai seama cât de important e pentru tine să devii „inginer”.