Toate etapele prin care trec elevii de la un liceu militar pentru parada de 1 Decembrie

E ușor să uiți că Ziua Națională se sărbătorește pe 1 Decembrie de 29 de ani împliniți în 2019. Sigur, 1 Decembrie înseamnă și consemnarea Unirii din 1918, sărbătorită anul trecut la centenar, dar momentul acesta cu trecerea armatei pe sub Arcul de Triumf e mai recent decât mulți dintre cetățenii care se strâng la paradă.

În fiecare an e cam la fel: vine președintele, se cântă imnul, se dau salve de tun (anul acesta au fost 21), apoi începe parada propriu-zisă cu tehnică militară: avioane, tancuri, mașini și alte echipamente care, în anumite condiții, ar trebui să protejeze România în interior sau în exterior. În București, mii de oameni se așază de-a lungul bulevardului Kiseleff să vadă defilarea și să aplaude forțele de apărare.

Dar cum totul e previzibil în centru, am decis ca anul ăsta să văd cum se pregătesc elevii care participă propriu-zis la paradă, așa că la ora cinci dimineața m-am spălat și eu pe ochi alături de elevii Colegiului Național Militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc.

Ajuns la unitatea militară unde erau cazați, adică UM 02180 Batalionul 265 Poliție Militară din București, observ că omul responsabil cu paza urmărește Noi, cei din linia întâi la TV. Nu e niciodată prea dimineață pentru Patrie. Intru în unitate, curios să aflu ce înseamnă armată la o vârstă și o oră când alții asemenea lor nici n-au plecat încă din club.

Dar elevii militari de la „Ștefan cel Mare” sunt ca toți elevii de liceu. Ce-i deosebește sunt cursurile dedicate pregătirii militare și faptul că trăiesc ca-n armată, în dormitoare comune, cu mese comune, cu ore alocate studiului. Materiile, profesorii sau vacanțele sunt însă la fel. Fumatul e însă diferit. Băieții, dacă sunt prinși că fumează, sunt trimiși la frizer. Așa dispare și independența pe care o mai pot afișa prin freze. Altfel, pedeapsa mai comună, atât pentru fete, cât și pentru băieți, e suspendarea dreptului la învoire, adică la zile libere.

A, și mai e diferența că nu există „șef de clasă”, ci un elev gradat. Acesta este desemnat de comandant pe baza rezultatelor la învățătură. Există câte un elev de tipul ăsta pe clasă și unul pe liceu, care îi coordonează pe restul. Ierarhia se învață de mic.

Anual, sunt cam cinci - șase elevi care se bat pe-un loc la un liceu militar. Iar în ultimii ani ponderea între băieți și fete a ajuns oarecum egală. Există programe pentru schimb de experiență cu elevi din alte țări, de la colegii militare, cam cum e Erasmus pentru facultate.

Nu există un răspuns simplu. Elevii cu care am discutat au spus că e o vocație, o chemare, vrei să faci parte din așa ceva. Unii au și cadre militare în familie și ăsta e un imbold destul de mare. Alții visează să ajungă piloți. Mulți dintre ei vor asta, dar la fel de mulți pică. Cert e însă că ideea de armată, în România, s-a schimbat destul de mult după aderarea la Uniunea Europeană. De unde înainte era obligatorie și devenise încă o probă a societății pe care s-o fentezi cu adeverințe de sănătate false și alte trucuri, acum este văzută mai degrabă ca o carieră. Și e una sigură, că armata nu dispare peste noapte.

O dată pe an, însă, elevii militari au parte de o zi specială. Atunci nu mai sunt ca restul adolescenților, ci se pregătesc cu noaptea-n cap de o defilare ca-n filme. Pentru asta, urmează un traseu bine stabilit, pentru care eu nu m-aș ridica niciodată din pat. Dar, iată-i:

Trezirea la 5.30 (în zilele obișnuite e la 6.00), elevii își fac patul, igiena personală și se îmbracă pentru raportul de dimineață și mic-dejun.

În armată nu există barbă. Cel mult mustață, dar aceea, de regulă, după ce-ai avansat în grad și parcă îți permiți. Altfel, bărbieritul de dimineață e o formă de disciplină.

Ce creează un liceu militar, în timp ce unul obișnuit n-are cum, e relația mai apropiată între elevi. Până la urmă, pe asta se bazează armata: încrederea în cei alături de care pleci în misiune. Dacă unul greșește la defilare, greșesc toți.

Știi vorba: „Să arăți bine din cap până în picioare”? Boneta e un element cheie. Aici, un elev îi redă formă cu apă și cu insistență.

Bărbații n-au voie barbă, iar fetele n-au voie cu părul desfăcut. Observ asta și din aprecierile colonelului Romeo Aurelian Popovici, comandantul instituției, care îi însoțește pe elevi. „Uite ce coc frumos și-a făcut domnișoara”, spune el, fiind corectat rapid de cineva din spate care îi spune că i l-a făcut pe burete. „Nu știu, nu mă pricep, dar arată bine”, conchide colonelul.

Raportul de dimineață, unde trebuie să iasă toți la număr. Din fericire, au ieșit.

Micul dejun are un sistem cel puțin ciudat, când nu faci parte din armată. În cazul elevilor de liceu, când se ridică de la masă colegul gradat se ridică toți. Au terminat sau nu din farfurie, sunt obligați să sară în picioare. Asta e o altă formă de-a învăța să respecți comandantul.

După ce-au terminat cu micul dejun, are loc pregătirea finală: mănuși albe, haine și inspecția că toți sunt la dungă.

Autocarul e ultima ocazie de-a mai trage un power nap. Ce vezi în stânga și-n dreapta sunt hainele pe care urmează să le poarte la paradă. Da, le-au adus cu tot cu umerașe.

Teodora (stânga) e întâmpinată la sosire de mama ei. „Cum mă simt azi? Ca o mamă, cu emoții, dar sper să nu i le transmit ei. Sunt însă mândră de ea. Când mi-a zis că vrea în armată, am fost surprinsă. Dar, într-o oarecare măsură, știe de la tatăl ei ce este o haină militară și acum și-a canalizat energia în direcția asta. Dacă și-a găsit vocația, mă bucur”, îmi spune mama Teodorei.

Teodora, clasa a zecea, are o relație cu unul dintre colegii de liceu. Da, e cel din imagine, care o ajută cu rujul. Nu, iubirea nu-i interzisă în armată.

Armata s-a adaptat vremurilor, cel puțin când vine vorba de tehnologie și accesul pentru elevi la ea. Au voie cu telefoane, dar nu în timpul cursurilor. Aici, un grup de fete își fac un selfie după ce-au ajuns în poziția lor pe bulevard, de unde vor porni în defilare.

Parada începe, oficial, la ora 11. Dar elevii ajung în dispozitiv (locul desemnat de unde să pornească - n.r.) cu două ore înainte. Asta înseamnă două ore în plus pentru retușuri și reasigurări că totul arată bine. Crema neagră de pantofi e un laitmotiv. Dar așa am aflat că doar ei au pantofi negri, comandanții poartă culoarea maro.

Jocul „de-a friptea” e cel mai popular din dimineața asta. E și cel care îți pune sângele în mișcare cel mai bine.

„Elevii în dispozitiv” sau, altfel spus, în formația asta încep defilarea.

Abia la cadrul ăsta înțeleg un pic mai mult ce înseamnă defilarea de 1 decembrie. Cel puțin pentru cei care iau parte la ea. Trec de-a lungul unui bulevard kilometric prin fața tribunei cu cei mai mari oameni din stat, trec pe sub Arcul de Triumf, apoi sunt aplaudați și mai ales admirați de mii de oameni care au făcut coadă pe lângă gardurile jandarmeriei.

Poate pentru tine nu înseamnă nimic, pentru ei însă e un moment măreț. „Îți reprezinți țara și te simți mândru că ești aici. Și să fii parte din așa ceva ține de voință, de-a avea chemare pentru asta”, îmi spune Teodora înainte de a pleca în defilare.