Cum a fost să trăiesc anti-talent la fotbal în țara în care Hagi e Dumnezeu

„Nadia" și „Hagi", astea două nume proprii au devenit substantive, uneori scrise cu majuscule, și au făcut România nițel mai cunoscută în lume. Eu am crescut în perioadă de glorie a ceea ce românii numesc „Generația de aur". Deși n-a câștigat niciun titlu mondial sau european, tot e singura generație care s-a descurcat mai bine la sportul balonului rotund decât toate cele de dinainte și de după.

În '94, când aveam doar doi ani, generația lui Hagi era pașaportul internațional pe care îl avea țara asta ca să fie ceva mai umană pentru străini. Și pe-atunci chiar rupea, America era un teren de joacă pentru fotbaliști la care românii se uita ca la niște dumnezei. A mers atât de bine treaba, că au ajuns și într-o melodie hip-hop din perioada recentă: „Știi, știi că sunt copilul 90'ilor / Pe atunci Lăcătuș pasa, dădea Hagi gol".

Aveai nevoie de informațiile astea, pe care probabil le știai, ca să îți dai seama în cam ce lume am ajuns eu să fiu elev. Am intrat în clasa întâi spre finalul anilor '90 și școala generală avea un maidan pe care erau două porți și ora de sport nu însemna decât o încălzire și fotbal. Eu ajungeam mereu în poartă. Nu știam trucuri, driblinguri sau cum să șutez, astfel încât să aștepte cineva cu interes ce pot face. Dar era ora de sport și colegii erau obligați să mă distribuie într-una din echipe.

Cred că tot atunci am descoperit ura sinceră față de-un sistem care te forțează să faci ceva contra voinței tale.

Până prin 2009, când am ajuns în clasa a zecea, îmi petreceam verile la țară și băteam mingea în curte în speranța că voi deveni puțin mai bun la sportul ăsta. Bine, poate nu prea bun, dar cât să nu mă mai fac de râs. Planul era excepțional, n-a funcționat de niciun fel. Și, cumva, după școala generală am renunțat la visul ăsta și căutam orice ocazie la liceu ca să joc baschet, la care mă descurcam ceva mai bine.

În gimnaziu însă am găsit o soluție care mi s-a potrivit la fix: am fost tocilar și mi-am folosit influența și cunoștințele ca să prind un loc între ăia mai buni și să ies, în sfârșit, din poartă. A funcționat în ultimii doi ani. Un test la biologie, la care eu am luat nouă și la fel toți cei din spatele și din fața mea, printre ei și doi căpitani de echipă, mi-a asigurat chiar o poziție de atacant. Am fost jalnic, unul dintre momentele cringe ale vieții mele de elev, dar am fost acolo și nu s-a mai întrebat nimeni „cum putem scăpa de Răzvan?"

Pe lângă meciul ăla, au mai fost câteva la care am participat „pe pile". Am ajuns însă și într-un paradox: nu mai eram în poartă și cumva eram parte activă în joc, dar nimănui nu-i păsa de asta și în fotbal pare că trebuie să-ți câștigi locul. O fi chestiune de talent, o fi de cum te vinzi, dar ce puteam eu furniza era pe termen limitat și nu mă aducea în vreun fel mai aproape de performanțele lui Hagi.

La liceu lucrurile au stat cam la fel, până când am jucat cu toată echipa dintr-un noroc nesperat și datorită „importului" de portar. A fost magic, chiar am reușit la un moment dat să împing o minge în poartă și să se pună drept gol. Faima aia, bucuria, secundele în care mi-aș fi dat jos tricoul și aș fi rupt un fanion n-au ținut prea mult, dar vezi că mă ajută, mă mai pot hrăni și acum dintr-o bâlbâială a altora transformată de mine în gol.

Rise of the Right: Marching in Europe's Largest Nationalist Event

Ultima încercare de-a juca fotbal a fost acum patru ani, cu colegi de redacție. Am stat puțin în poartă, puțin pe teren, am alergat, m-am zbătut și mi-am dat seama, poate prea târziu, că eu nu trebuie să mă pricep la joc, ci pot fi omul care îi încurcă pe adversari. Mă pricep să joc violent, să mă împing, să fiu tipul ăla enervant care te accidentează și când stai pe banca de rezerve. Tot ce trebuie să fac eu într-un meci ca totul să meargă bine e să nu pun piciorul pe minge.

Pe cât de mare era anti-talentul meu, pe atât de mare era și plăcerea de-a mă uita la meciuri si de-a învăța jucători. Colecționam la începutul anilor 2000 cartonașe cu cei mai buni din lume și le poceam numele. Mâncam multe croissante cu ciocolată, ceea ce nu mi-a ajutat deloc condiția fizică pentru sport, ca să strâng cât mai multe și să pot face schimb mai târziu. Mă uitam la portrele alea de jucători și undeva-n mintea mea îmi imaginam zgomotul și performanțele lor de pe stadioanele mari pe care jucau.

Viața la țară, unde am copilărit primii șase ani din viață, a fost însă în regulă. Oamenilor nu le păsa prea mult de fotbal, adică nu erau așa de competitivi ca-n București, iar eu primeam în fiecare an o minge cu care încercam să imit ce vedeam în meciurile de la TV. Nu-mi ieșea, dar cred că asta e evident deja. Dar am strâns în primii 12 ani de viață câteva sute de meciuri văzute la TV și alte zeci ascultate la radio.

Și ți-am zis deja că mă pricepeam să fiu tocilar. Mi-am folosit poate singurul talent pe care îl am ca să învăț tot ce se poate. Băgam câte patru-cinci ore de Eurosport pe zi, când eram în Capitală, și revedeam momente istorice din ultimul secol. Astea n-au venit din dragostea mea față de fotbal, ci au venit ca o soluție de-a parveni printre cei care au talent, dar nu știu prea multă istorie sportivă. Maradona, Pele, Cupa Mondială '66, Rivaldo, SUA '94, Inzaghi, Eusebio, Euro '84, Ronaldo, toți ăștia și toate momentele lor de aur se plimbau pe televizor și prin mintea mea și rețineam de fiecare dată câte ceva.

Getting Schooled by the UK's Best 'Pro Evolution Soccer' Player

Cred c-a ajutat și că unchi-miu era fan. Ținea cu Dinamo și nu rata niciun meci de la TV, în special de la competițiile mari. Tata nu avea nicio treabă cu sportul ăsta, cred că de la el a și venit anti-talentul meu, dar unchi-miu era suficient cât să creeze ceva competitivitate pentru mine. Încerca să-i demonstrez ce știu, pe cine știu, iar drept răsplată mai schimba în weekenduri câteva pase cu mine. A fost cel mai apropiat lucru de emoția pe care o simt unii legat de fotbal, dar cumva a fost suficient.

Acum nu mai știu nimic din sport, doar ce văd pe Facebook din când în când. Tot pe rețeaua asta văd și ce mai fac doi colegi de generală care băgau fotbal la greu cu antrenamente și cantonamente. Unul lucrează la Mega Image ca paznic și unul e la studii politice la nu știu ce facultate privată. Nu zic că eu am ajuns neapărat mai bine, dar nici ei n-au ajuns în almanahuri de fotbal. N-a trebuit să aștept decât 10 ani ca tot ce-a reprezentat fotbalul pentru fiecare dintre noi să nu mai însemne nimic.

Urmărește-l pe Răzvan pe Facebook.