18+

Cum e să te combini cu oameni când nu ai cum să-i vezi, nici dacă ai vrea

Molly Burke, utilizatoare de YouTube și speaker motivațional, ne-a vorbit despre cum funcționează atracția la persoanele nevăzătoare.

de Molly Burke; ilustrat de Carly Jean Andrews; translated by Oana Maria Zaharia
12 Aprilie 2018, 4:00am

[Descrierea fotografiei: o femeie în maieu se cuibărește la pieptul unui bărbat. El e îmbrăcat în cămașă. Mâna ei e pe inima lui, iar mâna lui e peste a ei. În jurul lor sunt flori. Fundalul e negru și restul imaginii e foarte colorat.]

Nu mi-e ușor să mă descurc în lumea dating-ului, nici măcar cu ajutorul câinelui meu însoțitor.

O s-o zic din prima, ca să-mi iau de-o grijă: sunt oarbă. Am 24 de ani, trăiesc în Los Angeles și sunt speaker motivațional și vlogger. Sunt single și, pentru mine, atracția funcționează diferit față de cum funcționează la majoritatea oamenilor.

Mi-am pierdut cea mai mare parte din vedere în 2008, când aveam 14 ani, din cauza retinitei pigmentare. La fel ca mulți tineri de vârsta mea, fix atunci începuse să mă intereseze sexul opus. În același an, un coleg de clasă mi-a zis: „Niciun bărbat nu s-ar căsători vreodată cu o oarbă." Explicația lui? „Să te căsătorești cu o oarbă e ca și cum ai cumpăra ceva care e deja stricat. Ce bărbat e așa de prost să facă asta?" Îți imaginezi ce surprins a fost când, peste câteva luni, l-am cunoscut pe primul meu iubit.

Când ne-am cunoscut prima oară, într-un studio de înregistrări, îmi amintesc că m-am holbat în direcția vocii lui și mi-am forțat ochii. Voiam să-l vadă.

Evident, n-am avut noroc. Dar asta n-a contat deloc: știam că e drăguț. Se simțea în vocea lui, în încrederea pe care o avea în el. Puteam să și miros cât de frumos era. Deși n-a durat mai mult de opt luni înainte să se încheie dramatic, cu multe lacrimi, în subsolul părinților lui, am învățat multe din relația aceea. M-a învățat că dragostea necondiționată e un lucru real pe care îl merită toată lumea, că sunt perfectă așa cum sunt și că toți avem defecte, doar că unele sunt mai vizibile decât altele.

Zece ani mai târziu, după câțiva iubiți și câteva despărțiri, câteva întâlniri eșuate și o altă relație care a durat doi ani și ceva, îmi place să cred că sunt mai înțeleaptă.

[Descrierea fotografiei: o femei stă întinsă în pat, cu capul pe pernă. Vorbește la telefon. Ține receptorul în mâna dreaptă. Cu mâna stângă se joacă cu un medalion inimioară pe care îl poartă la gât. Din telefoin radiază raze abstracte, dreptunghiulare. Fundalul e negru și restul foarte colorat.]

Așadar, care e cea mai mare prejudecată despre viața sentimentală a orbilor? Că orbii nu sunt la fel de superficiali ca persoanele văzătoare. N-ai idee de câte ori am auzit chestii de genul: „Cum nu poți vedea cu cine ieși, înseamnă că ieși cu oamenii pentru personalitatea lor." Persoanele nevăzătoare sunt plasate pe un piedestal când vine vorba despre superficialitate.

Sunt la fel ca toată lumea: am preferințe în legătură cu aspectul fizic al persoanei cu care ies și nu mi se pare un lucru rău. Prefer bărbații înalți, supli dar atletici, cu puțin păr corporal sau facial și un simț estetic. Prietenii mi-au zis că se vede clar că prefer un anumit gen. Bărbații care nu-mi plac sunt cei cu părul prins în coc, părul lung sau capul ras, prea înalți sau prea musculoși.

În mod conștient sau nu, toți căutăm anumite lucruri estetice la un partener, iar eu nu fac excepție. Și eu simt atracție fizică, dar altfel decât persoanele văzătoare. Lucrurile de care sunt atrasă sunt lucruri pe care le experimentezi și cu celelalte simțuri, nu doar cu vederea. Nu mă interesează culoarea pielii sau a părului, pentru că oricum nu le văd, dar mă interesează mirosul și vocea.

(Bineînțeles, ies doar cu persoane care au o personalitate și un stil de viață pe gustul meu - am făcut un clip pe YouTube în care explic mai multe despre lucrurile de care sunt atrasă.)

Înainte să începi să-ți imaginezi cum pipăi fața cuiva, permite-mi să te opresc și să te lămuresc că majoritatea persoanelor nevăzătoare nu pipăie oamenii pe față. Cunosc multe persoane nevăzătoare și niciuna dintre ele nu face asta. E doar unul dintre stereotipurile enervante care sunt perpetuate despre noi.

În cazul persoanelor cu multiple dizabilități, are sens ca acestea să simtă fața unui membru al familiei sau a unui prieten apropiat, ca să-i înțeleagă emoțiile sau ca să comunice mai eficient. Dar în cazul persoanelor nevăzătoare funcționale cum sunt eu, nu simți nevoia să faci asta. Nu mă ajută să compun o imagine completă a feței cuiva. Și unele persoane îmi cer să fac asta, printre care și bunica unui fost iubit. Ce vreau să spun e că, dacă ieșim la o întâlnire, te rog nu-mi cere să-ți pipăi fața cu mâinile.

Dacă vreau să cunosc o persoană, petrec timp cu ea și e de ajuns. De exemplu, în cazul fostului meu iubit, am aflat că nu avea barbă când ne-am sărutat prima oară, dar știam deja dinainte că e atletic. Mi-a vorbit despre sport și despre programul lui de la sală. Când l-am luat de braț ca să mă ghideze, ipoteza mi s-a confirmat: avea corpul bine lucrat. Bineînțeles, mă ajută și dacă prietenii sau familia îmi descriu înfățișarea cuiva.

Pe de altă parte, e valabilă și zicala „ochii care nu se văd se uită." Cum nu pot simți atracție fizică instant față de cineva în baza aspectului și nu-l pot vedea pe Skype sau pe Instagram, am nevoie să fie lângă mine în carne și oase, altfel îmi pierd interesul. Chiar și după ce am fost doi ani cu ultimul meu iubit, trebuia să fiu în prezența lui fizică, să-i vorbesc, să-l țin de mână, să-i simt energia, ca să simt dorința să-l sărut. O relație la distanță n-ar funcționa niciodată pentru mine, ceea ce e trist, pentru că am mult de călătorit din cauza jobului...Poate de asta sunt single.

Tipii cu care ies nu înțeleg mereu de ce nu-mi place să îi sărut de la prima întâlnire sau de ce trebuie să aibă răbdare. Nu sunt foarte încântați de faptul că vor trebui să fie mereu șoferul în relație sau că va trebui să luăm un taxi pentru că eu nu pot conduce. Poate că nu se simt confortabil nici când trebuie să joace rolul de oglindă și să-mi spună sincer când nu arăt bine. Practic, faptul că sunt nevăzătoare filtrează rapid nesimțiții.

Dar dintre toate lucrurile pe care le-am învățat în cei zece ani de dating, cel mai important e că trebuie să fiu prudentă. Majoritatea persoanelor nu se gândesc la faptul că femeile cu dizabilități au de trei ori mai mari șanse să experimenteze agresiuni sexuale sau fizice. Societatea tinde să desexualizeze dizabilitățile, dar persoanele cu dizabilități riscă mai des să ajungă în situații sau relații abuzive.

Din acest motiv, încerc să iau lucrurile încet. Și cred că orice persoană are dreptul să facă ce vrea cu timpul și corpul ei, fie că vrea să aștepte până la căsătorie, să facă sex fără obligații, să se sărute la prima întâlnire sau la a zecea. Fă ce te face să te simți confortabil și în siguranță.

Am învățat să accept că nu e ușor. Sunt oameni nepotriviți care apar la momentul potrivit și oameni potriviți care apar în momente nepotrivite. Cu toții avem puncte forte și slăbiciuni. Cu toții dăm și cu toții primim. De asta cele mai bune relații sunt cele de parteneriat. Dacă accepți că tu o să conduci mereu mașina și că trebuie să ai răbdare cu mine în privința sexului, o să accept și eu că-ți put picioarele sau că sforăi.

Urmărește-o pe Molly Burke pe YouTube și pe website-ul ei.

Articol publicat inițial de VICE US.