Tineri romi mi-au spus cele mai rasiste momente pe care le-au trăit în România

România permitea, până în anii '90, crime și violență precum incendierea unor sate întregi de romi. Cazul Hădăreni e cel mai cunoscut. Tot România, în 2018, reacționează timid când un bebeluș român e împuşcat în brațele mamei sale de un carabinier. Mulțimile revoltate de cazul Bodnariu, care știau atunci ce e mai bine pentru copil, au pierdut, probabil, știrea din media românească despre fetița de un an împușcată. Altfel, nu îmi explic tăcerea și lipsa protestelor de amploare. Sau contează că, în cazul de luna aceasta din Italia, fetița era romă?

În ultima perioadă s-au întețit atacurile unor grupări de extremă dreaptă în Ucraina împotriva unor comunități de romi. Oameni sunt uciși. Iar Uniunea Europeană și statele naționale nu dau semne să se implice. În acest context a apărut protestul Aresel!, desfășurat sâmbătă, în București. Cei aproximativ 900 de participanți au strigat „Ajunge!”/ „Aresel!” în fața ambasadelor Italiei, Ucrainei și Guvernului României și au cerut ca cetățenii romi de pretutindeni să fie protejați și să poată trăi în siguranță.

Am fost la acest protest și am vorbit cu câțiva dintre cei prezenți despre momentele rasiste pe care le-au trăit, ca cetățeni ai României.

„În fiecare lună, facem întâlniri cu grupul de inițiativă din Mizil, unde ne spunem problemele și vorbim cum să le rezolvăm. Și mergem la primar cu probleme de infrastructură, câini maidanezi, lipsa apei. Din 13 străzi care erau neasfaltate și era foarte mult noroi atunci când ploua, s-au pietruit 11 străzi, acum avem două pompe de apă, s-au mai luat din câinii maidanezi care au sfâșiat, practic, o femeie. Cât de cât, e mai bine față de ce a fost. Când am fost la primărie, de exemplu, unde primarul ne-a ținut într-un colț, ca și cum n-am mai fi. Ne-a pus pe noi să spunem problemele ca să ieșim mai repede din ședință.

De fiecare dată când mergeam, la fel se întâmpla, noi n-aveam loc la masa rotundă, brusc nu mai erau scaune când eram noi. Între timp, s-a schimbat și primarul, iar noi mergem în continuare.”

„Înainte să plec din țară, nu aveam niciun venit și m-am dus la Bacău să mă angajez. La un bar scria «Angajăm personal fără experiență» și am intrat. Am spus că am văzut anunțul și am întrebat dacă mai este valabil. «Da, mai este.» După ce a venit șeful și m-a văzut puțin mai brunet, mi-a zis «Îmi pare rău, dar anunțul nu mai e valabil». Așa că am plecat în Londra, la muncă.

Odată am ieșit cu soția la cumpărături în mall, vorbeam și m-au auzit trei negri, cred că erau sub influența alcoolului sau a drogurilor. Au venit la mine, m-au întrebat «Ești țigan?», eu, de frică, am spus nu. Deși nu le-am răspuns când m-au întrebat de unde sunt, au început să strige: gypsy, gypsy! Am avut norocul că, în jurul meu mai era un grup de români, băieți pe care îi cunoșteam, care m-au salvat. Dacă nu erau ei, cred eu, pățeam multe. D-asta am și venit acasă din Londra, de frică.”

„Au fost mai multe situații în care am avut parte de discriminare în România și pentru că, înainte să deschizi gura, de cele ma multe ori, oamenii te judecă după culoarea pielii. Am crescut într-o comunitate de romi în Giurgiu și acolo am trăit la mine, în țigănie, cum spunem noi. Acolo m-am dus la școală și apoi m-am mutat la liceu în București. Acolo, pe lângă faptul că eram de etnie romă, eram și săracă, și era o discriminare multiplă.

O situație pe care am văzut-o în termeni de discriminare, după mult timp, pentru că atunci nu mi-am dat seama, a fost când am fost întrebată ce vreau să mă fac când o să fiu mare. Și am spus că vreau să mă fac avocată, tocmai eram în clasa a XI-a și vorbisem să mă pregătesc la economie. Și profa mea de română de atunci mi-a zis că e foarte greu să ajung la drept, că ea se descurcă foarte greu cu fata ei și, dacă ea, profesor universitar, se descurcă greu, dar eu, un copil sărac. Și în momentul ăla am simțit că nu am nicio șansă să ajung la Drept, pentru că eu credeam în ea și am zis că ea știe mai bine. Așa am renunțat să devin avocată, pentru că mi s-a spus că nu pot, pentru că sunt săracă, și, în principiu, pentru că etnia mea nu este una potrivită, și că va trebui să lupt mai mult decât o fac ceilalți. În schimb, am terminat facultatea de Limbi Străine, secția romani-spaniolă, un master, și acum mă pregătesc de doctorat în educație, pentru că asta lucrez și îmi place foarte mult.

Dar au fost multe situații. Și acum, când intru în magazine, mi se vorbește în engleză, nicidecum în română. Mai degrabă trec ca străină, decât ca româncă: «Vorbești foarte bine limba română!» mi se spune. Să auzi asta, uite, ți se zbârlește pielea. Dar sunt româncă!”

„Până acum vreo 4 ani nu am simțit discriminarea în mod direct, asta pentru că pielea mea nu este foarte închisă. Însă în ultimii 4 ani am început să îmi asum mai mult identitatea de femeie romă, prin faptul că am început să port fuste lungi și colorate. De exemplu, anul trecut din cauza fustei mele am fost oprită în aeroport pentru control dublu, m-au ținut foarte mult, deși nu aveau niciun motiv. M-au întrebat ce fac în Finlanda (fiind cetățean european nu mai au voie să facă asta), le-am răspuns că sunt în vacanță și s-au enervat foarte tare. Discriminarea poate îmbrăca diferite forme de diferite intensități.”

„Prima dată m-am simțit discriminată în școală, pentru că aveam o învățătoare care, după vizita la cabinetul medical, mi-a spus în fața clasei că am părul foarte lung și sunt romă și să nu cumva să am păduchi să le dau colegilor, deși eu nu aveam. M-am simțit foarte prost, a venit mama la școală și a discutat cu ea. M-am mai simțit, de exemplu, discriminată în facultate, am absolvit Jurnalism și Științele Comunicării la Universitatea București și am avut norocul să intru pe unul din locurile alocate romilor. Și atunci când au văzut, colegii mei m-au privit altfel, au zis că le luasem eu locurile. De fapt, locurile pentru romi sunt distincte. Și la început s-au purtat puțin diferit cu mine, apoi am început să ne împrietenim.

La muncă, la fel. Față de co-etnicii mei, sunt mai albă și lumea, la o primă vedere, nu-și dă seama că sunt romă, dar eu întotdeauna mi-am asumat apartenența. Așa am fost învățată de mică și nu mi-a fost rușine. Când, la muncă, de exemplu, se făceau glume sau observații rasiste și interveneam, mă întrebau «Dar ce te interesează, ce te bagi?». Spuneam «Stai, că și eu sunt romă». «Aoleo, nu se poate așa ceva, să nu mai spui că ești romă, că tu nu pari și nu ești ca ăia.» Atunci intram cu ei în dispute și clar că ușor-ușor ne-am îndepărtat, nu mai eram atât de buni prieteni.”

„Sunt foarte multe situații de discriminare, încă există școli segregate în România. Experiențe personale am avut nenumărate, de la angajarea în câmpul muncii. Sunt absolvent de studii superioare și, credeți-mă, a trebuit să demonstrez că sunt de două ori mai bun pentru a ocupa acel loc de muncă.”

Mai multe fotografii de la protest mai jos: