Cum am ratat să fiu un funcționar șpăgar în România

Primii șase ani din viața mea au fost petrecuți la țară. Nu prea departe de București, dar suficient cât să nu existe acolo decât agricultura de subzistență post ‘89, unelte rudimentare de-a munci pământul și niște visuri înălțătoare pentru toți cei din sat. Pentru părinți a fost ca un leagăn cu babysitteri asigurați: bunici, unchi, mătuși, toți la pensie și toți suficient de bătrâni cât să nu mai fie atât de aspri cu nepoții. Eu eram unul dintre nepoți.

M-am prins mai târziu că unul dintre jocurile preferate ale adulților era să întrebe copiii ce vor să se facă când vor fi mari. Cu mine au început să facă asta de pe la patru ani. Până pe la șase ani, când am venit în București la grădiniță, am vrut vreo patru meserii prin care am trecut aproape semestrial.

Prima dată voiam să fiu polițist, că tata și unchi-miu erau îngroziți de ce șpăgi trebuiau să dea când erau trași pe dreapta. Apoi am vrut să fiu tractorist. Nu aveam decât un scop: să conduc tractorul. Asta a venit într-o vară când niște prieteni de-ai bunicului își parcaseră tractoarele în curte la noi, că erau prea beți să le conducă înapoi la fermă. Am mai vrut să fiu primar, că părea mare baștan pe sat (și, de ce nu, comună), iar puterea e mereu frumoasă. În final am ajuns la meseria de secretar. Secretar de primărie.

Asta a venit tot pe filiera bunicilor. Bunicul se plângea mereu, după câte o treabă la primărie, că iar a trebuit să dea nu știu câte kile de carne și bani ca să-i bage dosarul lui mai în față. De la rudele de prin sat aflam constant că secretarul iar a cerut bani, ba chiar a început să-și ridice și-o casă. În ultima vară la țară, înainte de București, am aflat și că secretarul și-a luat mașină nouă, străină, iar unchiul bunicii îl înjura constant, că se descurca mai bine decât primarul.

Un pic din România coruptă am prezentat și în articolul despre pachetul de cafea dat ca șpagă. Dar cu meseria de secretar e ceva mai mult. Fascinația și motivația mea erau banii. Când n-ai, totul pare o sursă excelentă de îmbogățire.

La o nuntă în familie, deloc surprinzător, mai toți s-au îmbătat, în special unchi-miu. Și nici măcar nu plecasem de la casa miresei spre petrecere. Într-un moment de sinceritate mi-a zis că cel mai mare regret în viața lui e că s-a însurat. Și nu că ar fi fost un chin căsătoria, dar pentru că asta i-a redus drastic opțiunile în viață. Nunta a făcut-o în august 1989, așa că e ușor de înțeles de unde regretul. Dacă mai prindea câteva luni, câteva amânări, intra lejer burlac în democrație.

„Dacă mai eram ca tine, dacă nu mă prindea Revoluția însurat, acum eram asigurat și nu mai munceam 10 ore pe zi la patron”, mi-a zis el. „Făceam trafic de droguri, uite câți bani sunt în piața asta, vindeam și valută. Tot ce-mi trebuia era să nu fiu însurat.” Mi-a spus toate astea, și câteva pe lângă, un om specializat în mecanică fină și la vreo 20 de ani după ce primul val de antreprenori români a trecut. E o povară mare să trăiești atâția ani cu regretul ăsta.

Ce e mai trist e că nu cred că-i doar al lui regretul ăsta, că nu s-a remarcat cumva în anii ‘90, că n-a dat din coate mai mult într-o țară care încă n-avea reguli. Mi-am dat seama mai târziu că visul meu cu munca de secretar la primărie se derula în timp ce el vedea bani pe străzile din București, dar trebuia să livreze ca un familist, să nu fie crezut un paria. Cu anumite nuanțe, fiecare visa la muncă ilegală, ceva avere adunată fără reguli.

Mi-am adus aminte de momentele de mai sus când am dat peste o știre despre elevi care au ales școlile de meserii, deși părinții le consideră o rușine. Subiectul vine pe fondul cozilor imense care se fac pe treptele de la Universitatea București, și nu numai, la facultăți „curate”, care ar putea pregăti oameni pentru munca la multinațională. Astfel, România care își murdărește mâinile să schimbe țevi de apă, să tragă cabluri electrice în case noi, dar și să se pună pe spate sub o mașină într-un service auto nu prea mai are unde să se specializeze. Nu că ar da pe afară de voință.

Știrea m-a făcut să mă gândesc, evident, la familia mea, care a plătit profesioniști doar când situația chiar a ajuns la limită. Altfel, țevi de apă și cabluri electrice au fost trase de cine a avut mai mult curaj și s-a priceput cât de cât. Tencuiala casei de la țară a fost aranjată cât s-a putut de cei din familie. Apartamentele au fost zugrăvite, cam o dată la 10 ani, de proprietari. Părinții mei au apelat la un zugrav abia când au dat-o în bară cu o arcadă.

Povești ca astea are fiecare, ceea ce duce la problemă: școlile de meserii n-au dispărut, pentru că toți au vrut să fie gulere albe de la 9 la 5. Au dispărut, deoarece elevul, resursa umană, n-a avut educația apelării la un profesionist pe bucata lui de treabă. Dacă nu știi că se poate și așa, de multe ori, nici nu iei în calcul că ai putea fi așa ceva. Și sigur, nu-i curat, la propriu, să tragi glet și să faci instalații electrice, și nu numai, dar sunt niște bani buni care vin pe bază de lucrări.

În fapt, poate ai auzit de freelance în publicitate sau comunicare. În mediile noi. Dar primele încercări de freelance capitalist au fost din partea muncitorilor de pe șantier care luau lucrări în privat, pe weekend, și pentru un plus de bani.

Cu statistica despre elevi la școli de arte și meserii mi-am adus și eu aminte de ce n-am mai ajuns un funcționar șpăgar. Odată intrat la școală, a început să se prindă de mine mai mult îndemnul „învață carte să nu ajungi ca noi [la țară, muncind câmpul]” decât oportunitățile de-a fi secretar la primărie. În fapt, meseria de secretar nu exista, nu cred că există nici acum la sat și comună, ci e un tip sau o tipă care se pricepe mai bine la pile și relații și să-și facă loc. Asta duce la concluzie: când vom începe să apreciem profesionalizarea, și nu doar aia de creat worduri și trimis mailuri, vom avea, poate, mai puțini funcționari șpăgari. Nu vor avea teamă să se angajeze oriunde, dacă sistemul de stat îi dă afară.

Devino fan al lui Răzvan pe Facebook.