De ce n-o să înțelegi România până nu înțelegi relația ei dubioasă cu pachetul de cafea

Poate că nu vom avea niciodată un răspuns definitiv despre ce înseamnă corupția și de unde pornește ea, dar la nivel macro e învățată din generație în generație. „Ca fenomen psihosocial, corupția e cunoscută din cele mai vechi timpuri. […] asigură beneficii imediate unor grupuri care, în condiții de normalitate socială, ar putea fi îndepărtate din sfera puterii, pe criterii întemeiate, a declarat Tudora Sima, psihoterapeut, pentru VICE. De la acel interviu, trecând prin starea politicii de acum, am căutat un răspuns în educația mea despre corupție. L-am găsit, parțial, într-un pachet de cafea.

Cel mai trist cadou de Moș Nicolae a fost, pentru mine, un pachet de cafea. Eram în clasa întâi și încă mai credeam în legenda conform căreia, dacă îi scrii ce vrei, el îți aduce. Am scris stângaci o scrisoare pe care n-am trimis-o nicăieri. Am pus acolo una-alta și am lăsat-o într-un caiet mai vechi. A doua zi dimineața, mama mi-a spus, înainte să plece la munca ei, că am cadoul în bucătărie, pe masă.

Am crezut că rețeta a funcționat, Moșul a ascultat. Cadoul era, de fapt, pentru învățătoare. Era un pachet de cafea ambalat de mama într-o foaie colorată cu desene de Crăciun.

Pachetul de cafea nu e doar atât. El e, de fapt, rezumatul tuturor curcanilor, ouălor, brânzei, dar și legumelor, toate de țară, duse de bunici drept plocon pe la primării și mici intermediari pentru problemele lor. În copilărie, asta m-am făcut să vreau să fiu secretar (de primărie). La el erau duse pungi întregi de produse, la el ajungeau șpăgile babane, ca el voiam să fiu.

Îl vedeam un soi de patron care guvernează peste sat, comună și cetățeni. N-am ajuns secretar, dar pachetul de cafea mi-a rămas în minte.

Pachetul de cafea e un mulțumesc anticipat. Lași o „atenție”, că ai obraz subțire și ungi mecanismul instituțional să aibă și el grijă de tine.

Până recent am și uitat de ritualul ăsta, că n-am avut nevoie, nu că el ar fi murit. Însă o discuție la care am asistat mi-a readus aminte de pachetele care, la nevoie, au schimbat ierarhia și-au înmuiat un suflet de funcționar. Un coleg avea nevoie de-o foaie birocratică, inutilă ca mai toate foile asemănătoare ei. Intermediarul i-a spus că ia și până la o lună. „Dar mergem, te duc eu, la fetele de-acolo și rezolvăm. Mergi și tu cu un pachet de cafea, o ciocolată, și ne bagă în față”, a spus fixeurul de ocazie cu vorbe care prind în ele ceea ce România numește normalitate.

E șpagă? Probabil. Faci pușcărie dintr-atât? Încă nu. Cum rezolvi problema asta, însă? Și, mai ales, trebuie rezolvată? Eu n-am niciun răspuns la astea, nici nu pot spune că nu dorm nopțile de grijă. Asta e starea de acum, așa cum a fost și când România de vedea pusă în fața realității în filmul Un cartuș de Kent și un pachet de cafea.

Cafeaua, ieftină sau scumpă, purtată în genți, în mâini sau în pungi uneori mai scumpe decât ea, și-a schimbat de fiecare dată proprietarul și a pus în mișcare o micro economie. Magazinul o vinde, funcționarul o primește și mai departe ajunge în câteva case. România probabil că numără cu sutele studenții ținuți cu cafea de părinți care lucrează în instituții publice. Banii economisiți pe cafea ajung de-o bere în Control o dată pe săptămână. O prietenă încă mai primește cafea de la mă-sa, care lucrează ca secretară la o primărie de provincie.

La IDM și Grozăvești, cele două locuri pe care le știu eu drept noduri rutiere de adus pachete de acasă, vin microbuze pline cu oameni, trolere din piață și sacoșe de rafie. În toate acestea sunt dosite pachetele de cafea care au mutat hârtii prin primării sau prin diverse autorități și direcții din țară.

Cine n-are cui să trimită poate că vinde. Cafeaua asta vidată ține săptămâni la rândul și nu faci mofturi când e gratis. Ne-au rămas de la turci bacșișul și pofta de apă neagră, amară, mai scumpă sau mai ieftină. În fapt, acest mulțumesc anticipat are și nu are valoare. Sigur, e mai bine să primești Lavazza, să zicem, decât Fortuna, dar gestul contează, nu? Intenția și atenția care vin ca niște bagaje pe care nu le poți cântări, dar e bine să fie.

Dragoș Pătraru, momentan ocupat cu o dispută cu TVR și proaspăt lăsat fără emisiune, a încropit chiar și un manifest contra cafelei din comerț. Corectă și sănătoasă, zice el, e cea proaspătă - proaspăt măcinată, proaspăt făcută. Probabil că are dreptate, are o identitate a ei și cafeaua asta de rit nou. Dar corporatiștii și hipsterii cu MacBook care umplu locațiile unde ea e servită sunt prea ocupați cu propria persoană ca să-i dea și altă însemnătate.

Ce cred oamenii acum că-i ritual, la fiecare speciality coffee din București, e un fel de apă de ploaie pe lângă obiceiurile cu adevărat nemuritoare. Nicio scară de bloc din orașul ăsta n-a fost lipsită de băutorii ei de cafea. Anii 2000, cel puțin pentru mine, au fost marcați de casnicele care ieșeau în fața blocului cu bărdace de cafea. Nu mai puteau fi numite căni acele damigene din care ele trăgeau juma’ de zi și la final își ghiceau în fundul lor dragostea, banii, viața amoroasă și, poate, un pic de viitor. Toate astea fac pachetul de cafea să fie mai mult decât o șpagă.

Până să vedem noi aici cum e cu produsele în lanțuri de supermarketuri, primii care au căutat o viață mai bună în Italia, Spania sau Franța deja vedeau la prima mână Occidentul. Mai încoace ne-am prins și noi: există produse mai ieftine, ale magazinului, și există, în general, produse ieftine în supermarketuri. Iar oferta este mai mult decât generoasă.

Până să ajungem aici, dinspre Vest spre Est au parcurs mii de kilometri pachete de cafea, biscuiți, băuturi îndoielnice (dar din afară) sau haine. Cafeaua italiană era aproape bibelou. Era vidată, ca o cărămidă de pudră neagră pe care n-o desfăceai decât la zile mari: vizite importante, aniversări, Revelion, Crăciun, poate și de Paște. Tot asta era și cadoul adus din afară de cei plecați pentru cei rămași. Cu siguranță era și un efect placebo. Era din Occident, sigur era mai bun decât ce aveam noi aici. Și, la o adică, cine pica de țăran dacă spunea că nu-i chiar așa bună?

Economia românească a numărat doar miliardele trimise în țară de „căpșunari”, dar n-a numărat și „anexele”. De la lichiorul de mango (ce nebunie de invenție le-a trecut prin cap!) până la pachetele de cafea și medicamentele homeopate în vremea în care la noi nu prinsese treaba asta. De multe ori, darurile din afară sfârșeau la medici, primari, poștași, meseriași, omul de la permise, secretara de la serviciu, pontatoarea, doamna de la conta și mulți alții pe-o listă pe care niciun demers antropologic n-o va cuprinde vreodată.

Peste toate acestea, pachetul de cafea a plutit ca uleiul în apă și-a fost bun pentru motivat absențe, dar și pentru ars etapele birocrației. În fapt, sistemul nu e obositor și enervant, ci doar un monolit prin crăpăturile căruia trebuie să te strecori, astfel încât, la final de viață, să poți spune, chiar lăuda, că te-ai descurcat. Iar în tot sistemul ăsta, dacă vrei să înțelegi coruperea și flexibilitatea în fața unui beneficiu nemeritat, trebuie să începi de la cel mai mic odată cu cel mai neînsemnat cadou.

Poți să vezi ce alte opinii mai are Răzvan și pe Facebook.