Apartamentul săptămânii din București: Degeaba ai două balcoane, dacă sufrageria-i cât o cămară

Salut, sunt Radu Negoiță și sunt arhitect. Am făcut pagina de Facebook Case Strâmbe pe Radar ca să-ți arăt cum și dacă îți iei țeapă cu apartamentul nou pe care ți-l cumperi. În rubrica asta îți arăt ce înseamnă superofertele bombă de apartamente noi din România și-ți traduc cu ce probleme vin hărțile alea colorate cu viitoarea ta casă.

Nimic nu anunţa bomboana din imagine când am început să scrolez prin site-ul ăsta de apartamente din Voluntari. M-a amuzat puţin că pe pagina de home apărea scris Four Walls, ceea ce m-a trimis cu gândul la tatuajul ăla de pârnaie care stă pe mâinile foştilor deţinuţi, dar în rest apartamentele erau spaţioase şi destul de bine împărţite. Chiar mi-l imaginam pe dezvoltator cum îi ţipă arhitectului în ureche că el se respectă şi vrea să facă apartamente mari, de lux, „aşa frumos” (expresia descriptivă preferată a majorităţii persoanelor care doresc de la arhitecţi blocuri) şi apoi a apărut în viaţa mea Apartamentul Tip 6, de trei camere.

M-am bucurat ca un obstetrician care scoate dintr-un pântec un plod întreg care orăcăie zgomotos: nu îi lipsea nimic. Suprafeţele în regulă, două băi, hol cu spaţii de depozitare la zona de noapte, are bucătărie, loc de luat masa, terasă berechet. Dormitoare şi băi am zis, deci unde e camera de zi?

A, uite-o acolo, e deghizată într-o debara deschisă. E formată dintr-o canapea pe care poţi parca maximum trei rude şi o măsuţă cu un ecran plat la care se va uita familia în timpul liber, dar prin rotaţie. Între ele aproximativ trei-patru metri pătraţi de covor pentru ţinut pe el câteva tălpi şi cam aia e tot.

Eu ştiam că există cartiere dormitor (sunt ălea pline cu blocuri, parcări şi câte un Mega Image, adică unde mănânci şi dormi, unde ai acces la viaţă culturală cât orătăniile din poiata bunicilor), dar apartamentul-dormitor e un nou concept.

Ce să fie în neregulă? Împărţirea. Dacă continui analogia cu noul-născut viu şi vocal, apartamentul ăsta e echivalentul unui copil afectat de virusul Zika: are picioruşe, poponeaţă şi burtică în regulă, dar capul e mai mic decât ar trebui. Cum ar veni, în casa asta eşti încurajat să mănânci, să dormi şi să te bucuri de budă, dar timpul cu familia sau uitatul la meci se face doar cu bilet de ordine, că nu încăpem acolo toţi odată.

Dacă te uiți la faptul că dormitoarele au şi balcon, iar bucătăria aia mare are o ditamai terasa unde poţi să dejunezi vara, nedreptatea pare şi mai mare. Propun transformarea livingului-pechinez în debara generoasă de ţinut în ea mop şi schiuri, că dacă insişti să o iei în calcul ca living mai mult te enervezi.

Treaba asta s-ar putea rebrandui ca „apartamentul iubitorilor de bridge” sau „casa discuţiilor la cafea”, dar prefer să observ că e loc de mai bine.

Locul de luat masa faraonic n-ai cu cine-l umple toată ziua, oricât de sociabil (sau doritor de amor pe mese) ai fi. În apartamentul ăsta vor mânca patru persoane, adică masa se ia extensibilă şi se trage de ea de Sărbători.

Îmi doresc ca blatul-insulă cu plită şi hotă să fie aşa doar în imagine (dacă există în realitate se lasă cu moloz dacă vrei să îl elimini). Nu ai cu adevărat nevoie de el, că nu îi aduci acolo pe Jamie Oliver şi Gordon Ramsay la finale de campionate de gătit. Nu zic nu, dacă familia locuitoare trăieşte din blogărit despre ce poţi face din ciuperci, smântână şi busuioc, poate ar merita să ai o insulă de preparare cu aragaz în miezul bucătăriei (că loc de trepied şi cameră este, se poate pune în dreptul uşii spre balcon).

Dacă nu, se poate pune în locul ei masa cu scaunele, iar toată zona de preparat şi mâncat poate intra lejer în pătratul delimitat pe plan de grupul sanitar (în stânga), fereastra aia mare din dreapta şi textul „BUCĂTĂRIE” în partea de sus. Nu e neapărat să închizi spaţiul bucătăriile deschise pot funcţiona bine în spaţii mari dacă ai o hotă beton şi nu te lăcomeşti la ciorbe şi sarmale.

Cu ocazia asta ai mărit livingul: acum poţi pune canapeaua perpendiculară pe fereastra dinspre terasă, iar televizorul în locul tabloului la care nu se va mai uita cu înfocare acum nimeni dintre cei aşezaţi la masă.

Normal, o să fie chestii care te vor încurca, că n-avea cum să meargă totul uns: cele două pile structurale care fac un L o să îţi stea fix în dreptul canapelei (pe care nu o poţi apropia mai tare de geam, că ai acolo treptele care urcă spre terasă).

Se poate rezolva cu un corp de mobilier născocit de cineva talentat care să înglobeze stâlpul (mai scurt către stânga, că acolo stă fereastra livingului-pitic şi mai lung către peretele de sticlă dinspre terasă, dar nu până în sticlă, că e naşpa). Partea care se numeşte acum living ar putea deveni un fel de separeu al camerei de zi – un fel de zonă de lectură, cu fotoliu, măsuţă de cafea şi rafturi de cărţi pline de cunoaşterea universală de care au atâta nevoie locuitorii Voluntariului.

Îmi dau seama că toată problema asta a apărut de la scârţâielile colaborării dintre arhitect şi structurist: dacă ăştia doi se aşezau la o masă şi începeau să măzgălească planşe puteau să îmbunătăţească planul. Structura pare în regulă, dar zic că putea sta în picioare blocul şi fără rezolvări de spaţii din care îţi ies din pereţi stâlpi sau alte bucăţi de pereţi.

Încă ceva: suprafaţa utilă este cifra cea mai mică, adică 84,3 de metri pătrați. Nu există suprafaţă utilă care să includă în ea suprafaţa balconului în clima noastră. Îţi e util e dacă poţi sta acolo fără să intri în hipotermie, nu doar dacă e.

Nu mă întreba cât costă, că nu scrie pe site, oamenii au făcut suprafeţe cât de cât bune şi vor să aibă şi ei loc de negociere. Dacă chiar vor face ferestrele ălea mari cât în imagine, să nu te aștepți la ieftineală.

P.S.: Îmi place chestia cu urcatul pe trepte spre terasă. Motivul pentru care e aşa e unul pragmatic: pe acolo trece o grindă întoarsă şi nu prea ai cum să decupezi din ea ca să faci uşă, deci trebuie să urci ca să ajungi la balcon. Motivul pentru care îmi place nu îl ştiu.