Cum am scăpat de teama că pot muri în orice moment

FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Cum am scăpat de teama că pot muri în orice moment

Asta e problema cu mintea care dramatizează tot: folosește mulți „și dacă?" și îi pronunță pe un ton amenințător.
7.8.15

Ilustrații de Joel Benjamin

Cineva m-a întrebat dacă o să fie mai bine și i-am zis că da și m-a întrebat cum? și eu am tăcut.

Adevărul e că boala mintală (în cazul meu, atacuri de panică, anxietate generală și depresie) poate evolua spre bine. Evoluează, apoi regresează, apoi iar e bine și iar e rău – cel puțin din experiența mea.

Ai zice că după ce ai trecut prin destule cicluri din astea, treci mai ușor peste părțile proaste, pentru că știi că o să urmeze o fază mai bună. Dar eu încă n-am învățat chestia asta. Și după toți anii ăștia, încă am impresia că fiecare criză nașpa e fără ieșire. Mă gândesc? Dacă asta o să dureze veșnic? Dacă nu-mi găsesc niciodată doctorii medicamentele potrivite? Dacă o s-o iau complet razna de data asta?

Asta e problema cu mintea care dramatizează tot: folosește mulți „și dacă? " și îi pronunță pe un ton amenințător. „Și dacă" devine sigur. Și e întotdeauna ceva rău.

La fel, când mă simt bine, uit că vor mai veni vreodată momente proaste și am impresia că perioada bună o să fie veșnică. Uit că am probleme mintale și uit că o să se manifeste din nou. Așadar, boala mă ia mereu prin surprindere.

Acum sunt într-o zonă ok, datorită unui nou terapeut pe psihologie comportamentală cognitivă și a unei combinații noi de medicamente. Dar și datorită unei chestii misterioase – care nu ține de noi – și care ne poate face nebuni sau sănătoși la cap.

Sănătatea mintală e, pentru mine, un fel de alchimie. Pot să am grijă de mine. Pot hrăni sau înfometa boala cu ajutorul unor comportamente nesănătoase sau sănătoase. O pot influența. Dar, practic, nu dețin niciodată controlul total.

Mi-am dezvoltat și o nouă tehnică anti-anxietate și pare să funcționeze. Tocmai am supraviețuit unei perioade dezastruoase de anxietate și depresie, după care lucrurile au început să meargă bine. Dar îmi era așa de teamă să nu revin iar în perioada aia nasoală încât am început să fiu mega atentă la toate schimbările care se petreceau înăuntrul meu. Iar hiperluciditatea asta nu m-a lăsat să mă vindec. De câte ori îmi trecea prin cap un gând urât sau intram într-o stare proastă, mă gândeam imediat: Dacă se întoarce răul? Dacă înnebunesc iar?

Într-o noapte, am început să mă simt amețită. Vedeam în ceață. Nu avea legătură cu anxietatea sau cu depresia, eram doar epuizată după ce mă holbasem la monitor 12 ore. Dar o voce din interior, vocea care dramatizează totul, a început să-mi ofere teorii nasoale: Și dacă mori? Dacă e ăsta sfârșitul? Dacă nu e moartea, atunci de ce simți sfârșeala asta copleșitoare? Oare o să mai ieși vreodată din starea asta?

Acesta a fost începutul atacului de panică. Atacurile de panică pot apărea foarte rapid și sunt prietene cu deșertăciunea și catastrofele. Când apar, nu mai pot raționaliza anxietatea, pentru că nu e ceva rațional. Nu e doar un gând. E un sentiment visceral.

Dar de data asta s-a întâmplat ceva diferit. În mod ciudat, a început să vorbească în interiorul meu o altă voce. Nu era o voce intelectuală care încerca să calmeze panica. Era o voce nervoasă și foarte hotărâtă, sătulă de cum îmi distrugea viața anxietatea de atâta timp. Era absolut furioasă pe vocea dramatică. Îi zicea: Gata, nenorocito. S-a terminat cu tine.

Vocea catastrofică a fost șocată. A încercat să lupte, să-și impună autoritatea. Dar vocea hotărâtă nici nu voia să audă.

Vocea catastrofică a început: Și dacă…

Vocea hotărâtă i-a retezat-o scurt: Nu mă interesează, curvo.

Vocea catastrofică a insistat: Dar dacă…

Vocea hotărâtă i-a zis: Și dacă ce? Dacă mori? Te dezintegrezi? Mori atunci. Dezintegrează-te. Nu mai pot eu asta, mă doare-n pix. Nu-ți mai face griji în legătură cu asta, pur și simplu îți interzic. Înțelegi?

Vocea catastrofică a făcut o ultimă încercare. Dar vocea hotărâtă a rămas la conducere. Dacă vrei să-ți faci griji, fă-ți-le pe timpul tău. Dacă vrei să-ți faci griji, n-ai decât s-o faci de azi într-o săptămână. Peste o săptămână n-ai decât să te dai de ceasul morții. Bineînțeles, dacă ai murit până atunci, n-o să mai ai cum să-ți faci griji. Dar nici nu-mi pasă de asta. Deocamdată trebuie doar să taci dracului din gură.

Nu știu cum i-a venit vocii hotărâte ideea aia cu de azi într-o săptămână. Dar vocii catastrofice a părut să-i placă, pentru că a tăcut. Poate i-a plăcut să primească un deadline. S-a gândit: E ok, nu e ca și cum n-am voie să mai am gânduri obsesive niciodată. Doar că n-am voie să le am până săptămâna viitoare.

În plus, vocii catastrofice i-a plăcut că cineva a țipat la ea. Poate că obosise să dețină controlul tot timpul. E epuizant să-ți faci griji. Poate i s-a părut excitantă vocea hotărâtă și s-a gândit să-și ia o vacanță de o săptămână în care să se masturbeze. Apoi, după ce a trecut o săptămână, vocea hotărâtă a prelungit termenul cu o altă săptămână. Apoi altă săptămână. Așa că vocea catastrofică și-a prelungit vacanța.

De atunci, n-am mai auzit nimic de la ea. Vreau să cred că a dispărut pentru totdeauna. Dar experiențele mele din trecut îmi spun că doar se odihnește. Oricât de des merg la terapie și oricât de bune ar fi medicamentele și sucurile pe care le beau, oricât respir și meditez, nu există vindecare eternă. Sigur n-a murit, nemernica.

So Sad Todayeste o criză existențială infinită, desfășurată în 140 de caractere sau mai puțin. Autoarea se luptă cu propria conștiință cu mult înainte de crearea unui feed Twitter în 2012 și a decis într-un final să își proiecteze anxietățile pe un ecran mai mare, sub forma acestei rubrici, de două ori pe săptămână, pe acest site.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook:

Vezi și:
Ce te faci dacă depresia este sinonimă cu adevărul? Dacă te uiți la prea multe seriale încontinuu, vei da în depresie
Consumul de vin roșu ajută la combaterea depresiei, spun oamenii de știință