Cinci motive bune să-ți găsești alt terapeut

M-am hotărât să renunț la psihoterapeutul meu, Aaron, după un an. Scopurile mele erau să fiu mai concentrat la muncă și în viața mea personală. Nu prea mă interesa să-mi explorez experiențele formatoare. Voiam să fac față respingerilor constante pe care le trăiesc ca scriitor freelance și tip singur, fără ca anxietatea și neîncrederea în mine să-mi afecteze revenirea. Era ca și cum îmi doream un program de depanare. Dar Aaron tot aducea discuția înapoi la cum am fost crescut și plecam de-acolo cu gânduri de genul: „Păi, când am intrat, nu mă obseda amintirea momentului când m-a pocnit tata de m-a pus la pământ pentru că am mers pe bicicletă după ce trebuia să ajung acasă, dar acum asta fac. Mersi, Aaron!”

Am început să mă duc la alți psihoterapeuți și mi-am dat seama că seamănă mult cu combinatul. Uneori, totul pare greșit – sau ridicol – de la prima întâlnire. Uneori, relația începe excelent, dar se erodează de-a lungul timpului sau se lălăie cu anii, din inerție, sau renunți la ea din motive minore, a la Seinfeld. Și uneori, se abuzează de încrederea ta, așa că-ți mai rămâne un singur lucru de făcut.

Adeseori, clienții nu simt că au puterea să decidă dacă o relație terapeutică nu e bună pentru ei sau s-o încheie după ce constată că nu merge, din cauza dinamicii de putere inerente în relația client-terapeut. Te duci într-un birou liniștit, cu o reproducere înrămată după Monet, o dată pe săptămână, pentru că ai gândurile încurcate și perspectiva terapeutului asupra comportamentului tău e mai informată și mai rațională decât a ta, nu? Cine ești tu să zici că nu are abordarea corectă?

„Pentru majoritatea oamenilor, partea grea e să aibă încredere în ei și să găsească forța de [a încheia relația]”, spune Jude Treder-Wolff, psihoterapeută și mentor licențiat de statul New York pentru formarea continuă a altora din domeniul ei. Ea spune că a „tratat mulți oameni care ar fi trebuit să renunțe la precedentul terapeut, dar n-au simțit că au puterea să facă asta sau au presupus că din cauza lor nu merg lucrurile.”

Nici terapeuții n-au întotdeauna pornirea de a încheia situația. „Terapeuților le place să creadă că sunt buni și că pot să ajute pe oricine, practic”, spune Israel Kalman, un psiholog care ține frecvent seminarii pentru psihoterapeuți despre cum să-și ajute clienții care au suferit experiențe traumatizante specifice, cum ar fi bullying-ul sau oprimarea.

„E posibil ca asta să-i împiedice să-și recunoască faptul că nu sunt buni pentru un anumit client.” Cu toate astea, există semne că un client ar trebui să-și găsească altă canapea pe care s-o ocupe în fiecare săptămână. Iată câteva dintre ele.

Brianna Snyder Deyette a început să meargă la psihoterapie pentru probleme de imagine corporală, în timp ce-și urma studiile de licență la Universitatea de Stat Westfield din Massachusetts. „Nu-mi plăcea deloc corpul meu și nici fața plină de pistrui și locuiam cu niște gagici super hot de la facultate care aveau toate prieteni, în timp ce eu mi-o trăgeam cu un tip căruia nu-i plăcea de mine”, spune Deyette, astăzi expert în marketing în nordul statului New York.

Psihoterapeuta de la centrul de consiliere pentru studenți nu era mult mai mare decât Deyette. Sugestia ei? Să se împrietenească cu oameni care sunt mai aproape de nivelul ei de atractivitate fizică – sau „să-mi fac prieteni mai urâți”, după cum se exprimă Deyette. A fost atât de uluită, încât nu s-a mai întors. Următorul terapeut la care s-a dus i-a sugerat să se înscrie în programul de slăbit Weight Watchers.

Tendința asta de a oferi sugestii practice, în loc să discute sentimentele și gândurile clientului e o greșeală răspândită printre începători, spune Treder-Wolff. „Când dau sfaturi, psihoterapeuții se simt mai bine”, spune aceasta. „Vor să poată spune: «Am rezolvat problema!»” Dezavantajul e că de-aici se pot naște certuri, dacă clientul nu e de acord cu sfaturile. (Deyette se atașase de prietenele ei slabe și atrăgătoare.)

Un psihoterapeut mai avansat „își dorește ca omul să intre în contact cu propriile forțe și capacități creative”, spune Treder-Wolff. Când clientul ajunge singur la concluzii despre propriile comportamente și atitudini, cu ghidarea terapeutului, în general ajunge să se dedice mai mult cauzei și să fie mai motivat.

Deyette spune că după câțiva ani și-a găsit un psihoterapeut cu care a avut chimie și care i-a ajustat perspectiva, ca s-o facă mai fericită. „N-a făcut o întreagă campanie să mă fac activistă pentru grași sau ceva”, spune ea, „dar mi-a sugerat că unii oameni sunt chiar fericiți când sunt grași.”

J.R. Heller, scriitoare și profesoară de engleză din apropiere de Kalamazoo, Michigan, spune că ea și soțul ei au cerut ajutorul unui consilier matrimonial la scurt timp după nuntă. Unele dintre problemele lor proveneau din educația primită de-acasă: el fusese crescut într-o familie în care soțul/tatăl lua deciziile importante și i se permiteau crizele de furie, fără niciun comentariu, iar lui așa i se părea normal. Familia ei fusese mai calmă, cu egalitate între genuri și democrație.

Primul lor consilier matrimonial „a fost foarte drăguț și a încercat sincer să ne ajute”, spune Heller. Dar li s-a luat de el când a zis că soțul ei provine „dintr-o familie de evrei clasa întâi”, iar ea „dintr-o familie de evrei clasa a doua.” Lui Heller i s-a părut condescendent – și în continuare nu prea știe ce voia să spună cu asta. „Familiile de evrei provin din toată lumea, au dimensiuni și istorii diferite, [așa că] nu-mi dau seama de ce [a crezut el] că pot să existe doar două tipuri de familii de evrei”, spune aceasta. În plus, nu i s-a părut că problemele lor au prea multe de-a face cu identitatea evreiască.

S-au hotărât să meargă la alt psihoterapeut. R. Ruth Linden, președinta agenției pentru sprijin în navigarea sistemului medical Tree of Life Healt Advocates din San Francisco, spune că un psihoterapeut decent ar trebui să dea dovadă de „competențe culturale”, capacitatea de a lucra cu oameni din medii diferite, fără să fie condescendent sau să supra-simplifice. Linden spune că îi place termenul „modestie culturală”, care include abilitatea de a învăța și de a asculta când ți se prezintă niște probleme care-ar putea fi străine de mediul din care provine psihoterapeutul.

„Un psihoterapeut care n-are competențe culturale sau modestie culturală ar putea să banalizeze teama unui client de culoare de a fi oprit de poliție și să-i spună: «Ei, cred că exagerezi riscul»”, spune Linden. Deși însușirea care-l face pe terapeut să spună chestii de genul ăsta poate fi dezvățată, nu e treaba clientului să-și educe psihoterapeutul. Genul ăsta de microagresiune indică „o lipsă de respect, pentru că subminează încrederea de sine și în alții a clientului”, spune Linden. „Niciun client n-ar trebui să tolereze vreodată genul ăsta de comportament din partea unui medic.”

Kevin Ryan, expert în comunicare pentru o rețea de sănătate din Kentucky, s-a dus la un psihoterapeut pentru probleme de stres post-traumatic, după ce fusese jefuit în centrul orașului Louisville. De-a lungul a opt luni, psihoterapeutul a reușit să-l ajute pe Ryan să se readapteze – ceea ce, zice Ryan, i-a afectat veniturile, în cele din urmă.

„Nu voia să mă lase să nu mai vin o dată pe săptămână, după ce nu mai aveam simptome de stres post-traumatic”, spune Ryan. „Insista să ne vedem o dată pe săptămână și relația a devenit incomodă. Eram o sursă stabilă de venituri, așa că a trebuit să-l concediez.”

Chris Rock a spus odată: „Nu din vindecare se fac bani. Din medicină se fac bani. Așa ești plătit, când se-ntorc.” Ar putea fi un factor motivațional și pentru psihoterapeuții cu mai puține scrupule. „Groaza de a suferi pierderi financiare poate să te motiveze inconștient să continui să lucrezi cu un client pe care nu-l ajuți”, spune Kalman.

Cu toate astea, ca orice profesionist care lucrează pe cont propriu, psihoterapeuții cu cabinete individuale ar trebui să accepte că fluctuațiile de venit fac parte din meserie, spune Treder-Wolff, iar pacienții n-ar trebui să se simtă obligați să le stabilizeze fluxul monetar.

Până am ajuns să nu mă mai duc la el, ședințele cu Aaron ocupau același loc în viața mea ca un drum de aprovizionare duminica la Shop ‘N Save sau o vizită la spălătorie (dar cu mai multe amintiri despre bătăile de la ora de sport). Era o chestie neplăcută, pe care trebuia s-o fac. Cu toate astea, am ezitat să-i dau cu flit, pentru că era ok, iar la terapie trebuie să fie neplăcut. Nu?

Nu-s motive suficiente, spune Linden. „Dacă nu merge terapia, e timpul să pleci, chiar dacă nu poți să indici exact ce anume nu merge.” Mai adaugă că e suficient să „nu te simți conectat, să nu simți o legătură sau poate să nu te simți sprijinit.” Treder-Wolff spune că semnele care indică deteriorarea unei relații includ: trecutul în mod repetitiv și circular prin aceleași chestii, eșecul stabilirii sau împlinirii de scopuri, certuri excesive și întâlniri ratate.

De multe ori, genul ăsta de stagnare nu-i de-ajuns pentru ca terapeutul să sugereze încheierea relației. „Din păcate, multe relații terapeutice se târâie la nesfârșit”, spune Kalman. „Psihoterapeutul are de câștigat din asta, pentru că are nevoie de destui clienți cât să trăiască, așa că n-are nimic de pierdut, cât timp clienții continuă să vină, dar s-ar putea să nu fie benefic pentru client.”

Dacă psihoterapeutul tău nu te face să te simți alinat, entuziasmat sau motivat, probabil că cel mai bine e să treci peste, iar Kalman spune să te cari dacă se-ntâmplă de la început. „Dacă nu simți că ai ceva de câștigat după șase sau șapte ședințe, cel mai probabil n-o să simți că ai ceva de câștigat nici după zece sau 20 de ședințe.”

Ca-n orice altă profesie, psihoterapeuții se ghidează după un cod deontologic. Uneori, încalcă acel cod în moduri care par inofensive sau necugetate.

Confidențialitatea e o chestie importantă. E destul de clar. Psihoterapeutul n-are voie să spună nimănui (în aproape nicio circumstanță) că vii la el. Linden spune că un profesionist din domeniul sănătății mintale pe care-l cunoaște a dat-o-n bară la faza asta de curând, pentru că a trimis un mail în masă pacienților, dezvăluindu-le astfel tuturor adresele de mail.

Cel mai mare obstacol îl reprezintă „rolurile multiple”. Asociația Americană de Psihologie (APA) definește situația drept aceea în care „un psiholog are o relație profesională cu o persoană” și „în același timp, are și alt tip de relație cu aceeași persoană”. Se extinde și asupra familiei sau prietenilor apropiați ai clienților.

În principiu, asta-nseamnă că un client n-are ce căuta în viața psihoterapeutului decât în rolul de client. N-ar trebui să fie prieteni, în sensul tradițional al cuvântului. N-ar trebui s-o ardă împreună. „Asta include și împărtășirea de cunoștințe de specialitate”, spune Treder-Wolff. Terapeuții n-ar trebui să le ceară clienților contabili cum să-și plătească taxele ca liber-profesioniști sau să întrebe constructorii cum să-și renoveze bucătăria.

Poate să pară pălăvrăgeală prietenească, dar să obții ceva de la un client, chiar și ceva intangibil, ar putea sugera că îl preferi față de ceilalți clienți. Treder-Wolff spune că a refuzat odată bilete pe Broadway de la o clientă care nu le putea folosi. „Soțul ei lucra în turism”, își amintește aceasta. „Erau locuri foarte bune.” Iar avansurile sexuale făcute clienților nu sunt doar un motiv solid pentru concediere, dar pot servi și ca motiv de plângere la APA, care controlează comisiile de licențiere ale psihoterapeuților. Genul ăsta de încălcare pot să-și facă loc pe nesimțite și să provoace mult rău.

În 2014, Teena Touch, freelancer în marketing și branding din New York, s-a lăsat de băut. Și-a căutat un psihoterapeut specializat în adicții și relații LGBT (Touch e lesbiană) ca s-o ajute cu situația, cu traumele de copilărie și cu modelul ei de a se arunca în relații. „M-a ajutat să devin stabilă emoțional”, spune Touch. „Nu eram capabilă să mă calmez.”

Numai că, în timp, comportamentul terapeutei a devenit mai prietenos – trimitea SMS-uri cu remindere pentru ședințe cu referințe la „Peanuts”. (Touch e mare fană Charles Schulz.) De ziua lui Touch, aceasta a ajuns la ședință, iar terapeuta purta un coif de petrecere din carton și i-a făcut o surpriză: a adus tort. La început, Touch a pus totul pe seama unei legături apropiate, chiar și între o clientă pe termen lung și terapeuta ei.

Dar terapeuta știa să forțeze limitele: a început să se poziționeze diferit în timpul ședințelor, s-a așezat pe un scaun mai apropiat de Touch, deși la ședințele precedente, stătuse în celălalt capăt al camerei. La un moment dat, s-a așezat pe canapeaua din fața lui Touch și i-a complimentat ochii – în timpul unei ședințe. (Touch nu și-a întrebat niciodată terapeuta dacă e gay sau bi, dar a presupus că e.)

Terapeuta nu a atins-o niciodată în moduri nepotrivite. Dar era ca și cum îi semnaliza lui Touch să treacă de limită. Era tentant. Femeia era frumoasă și deșteaptă și aveau o legătură emoțională profundă. Dar Touch știa că genul ăsta de experiență de a se abandona într-o relație sexuală o băgase-n necazuri înainte să vină la terapie. Era ca și cum versiunea din 2014 a terapeutei ei o învățase să reziste versiunii din 2016 a aceleiași femei.

În cele din urmă, Touch i-a spus terapeutei că a observat avansurile și că îi provoacă disconfort. „A negat complet”, spune Touch, iar pe parcursul următoarelor patru ședințe, au încercat să înțeleagă împreună de ce lui Touch i s-a părut că terapeuta se dădea la ea. S-a simțit ca și cum îi neagă simțul realității.

Touch a sunat-o să-i spună că nu mai vine. Terapeuta i-a trimis mai multe mesaje rugătoare, toate sub auspiciile unei terapeute care spune că clienta are nevoie de ajutorul ei. Touch a fost distrusă. „Mi-a luat săptămâni întregi să încerc să procesez”, zice ea. „Am probleme de intimitate. Când persoana cu care ai cea mai intimă legătură emoțională din viața ta te trădează, e greu să ai încredere în oameni.” O vreme, s-a lăsat de terapie și de întâlniri romantice.

Când i-am povestit cazul lui Kalman, acesta a zis: „Situația la care te referi este cu siguranță un semn clar de malpraxis.” Touch s-a gândit să depună o plângere la APA, dar n-a făcut asta. „Cred în karma și cred că va veni vremea să primească ce merită”, spune ea.

Acum, principala problemă la care lucrează cu noul ei terapeut, un tip mai învârstă, „hipiot”, e faptul că precedenta terapeută i-a trădat încrederea.