Cum e să crești fără tată, pentru că el este la închisoare

Eu m-am născut acum 19 ani, la doar câteva săptămâni după ce mama a ieșit din închisoare. Tatăl meu nu a fost alături de ea la naștere, deoarece încă era deținut. Pe când aveam doar câteva luni, mama m-a dus să mă cunoască pentru prima oară. El era într-o închisoare de maximă securitate din Cadiz, un oraș în sud-vestul Spaniei. Mama mi-a spus ani mai târziu că nici prima oară când m-a văzut nu mi-a acordat prea multă atenție.

El nu a întrebat cum eram sau ce făceam, principala lui grijă era să facă rost de produse de contrabandă pe care ar fi putut să le vândă în închisoare. Era o distanță colosală între mine și tatăl meu, atât la propriu, închisoare fiind la o cursă cu autobuzul de 10 ore, cât și emoțional.

M-am născut într-o familie disfuncțională în toată regula. Nu am stat niciodată într-o cameră cu ambii părinți. Ba mai mult, nu cred că am strâns mai mult de 24 de ore petrecute cu tatăl meu. Ambii mei părinți au făcut pușcărie pentru trafic de droguri, mama mea a fost închisă în total opt ani înainte ca eu să mă nasc. Erau deținuți în aceeași închisoare și prima oară s-au cunoscut în curte. Ei nu aveau voie să se aproprie unul de celălalt, dar au reușit să comunice prin bilete. Ei s-au căsătorit în închisoare, cât timp tatăl meu încă ispășea sentința, la doar șase luni după ce s-au cunoscut.

Când eram mică, habar nu aveam că viața mea era determinată și se forma în funcție de infracțiuni și droguri. Dar chiar și înainte să înțeleg ce se întâmpla, mi-am dat seama că familia mea nu era normală. Vecinii mei, profesorii și aproape orice adult pe care l-am cunoscut, mă tratau cu milă. Toți mă considerau drept săraca fată care creștea printre criminali. Plus, era imposibil să ascundem sărăcia în care eu și mama mea trăiam. Noi supraviețuiam pe baza unei alocații infime, pe care o primise mama mea după eliberare.

Deși puteam să simt că ceva nu era tocmai în regulă, nu am fost conștientă de situația noastră mult timp. Nimeni nu mi-a explicat ce era mai exact clădirea unde tatăl meu locuia. Nu m-am gândit niciodată să întreb de ce trebuia să mergem atât de departe ca să-l vedem, de ce trebuia să trecem de paznici, de ce vorbeam doar printr-un zid de sticlă, într-o cameră plină cu alți oameni care țipau ca cei dragi să-i audă.

La început, îl vizitam destul de regulat. Mama mea nu intentase divorțul și se simțea obligată să ne încurajeze să formăm un fel de relație. În retrospectivă, nu cred că ar fi trebuit să fiu obligată să-l văd atât de des, mai ales când eram mică, deoarece era mult de digerat. Iar asta nu l-a ajutat pe tatăl meu să se apropie de mine. La un moment dat, pe când eram încă în scutece, el a fost eliberat din închisoare, dar a fost arestat din nou după câteva zile, pentru o altă crimă. În timpul ăsta cât a fost liber, el nu a stat deloc cu mine.

De abia pe la șase ani am început să pun întrebări. Mama mea era destul de evazivă la început, lucru care m-a înfuriat și nu am vorbit cu ea câteva zile. Asta a funcționat și câteva luni mai târziu, într-o vară, am fost împreună pe plaja din Huelva, un oraș cam la două ore de Cadiz și a încercat să-mi explice unde mai exact se afla tatăl meu. Ne-am așezat pe faleză și în timp ce eu îmi mâncam o înghețată, mama mi-a spus: „Tatăl tău e în închisoare". Am dat din cap și am continuat să mănânc din înghețată. Eu nu am înțeles ce însemna asta, iar mama nu a fost capabilă să-mi explice semnificația situației.

Ea a programat câteva ședințe la psiholog pentru mine, subvenționate de stat, dar nu s-au dovedit a fi un ajutor atât de mare. Când întrebam rudele tatălui meu despre el, îmi spuneau că se tratează în închisoarea respectivă pentru o boală.

În timp ce deslușeam ce însemna că tatăl meu era în închisoare, am început să simt și rușinea. Închisoarea, am observat din reacțiile altor persoane la cuvântul ăsta, era un lucru oribil. Așa că am inventat mii de alte povești despre el, unora le spuneam că luptă în nu știu ce război, iar altora le spuneam că a murit.

În același an, mama a decis să rupă orice legătură cu el. Ea a realizat că eu mă chinuiam cu asta și că lucrurile nu puteau decât să se înrăutățească. Nu am mai scris și nu am primit vreo scrisoare de la el și nici nu l-am mai vizitat. Ea știa că el ar fi putut să o dea în judecată și ar fi putut să revoce custodia mea, dar și-a asumat riscul.

Cel mai dur recuperator din Marea Britanie

La doi ani după ce mama a luat decizia asta, tatăl meu a fost transferat la o închisoare mai aproape de noi. Mi-ar plăcea să spun că a făcut-o pentru că dorea să reia legătura cu mine, dar adevărul e că își dorea să fie mai aproape de mama lui. Ea plătea siguranța lui din închisoare.

Mama nu a fost niciodată anunțată de autorități că soțul ei fusese transferat la o închisoare aproape de casa noastră. Vestea a venit din partea bunicii mele, care devenise foarte abuzivă față de mama. Ea nu era de acord că-și găsise pe altcineva, iar când rămâneam singură cu bunica, ea încerca să-mi manipuleze sentimentele față de mama mea. Ea sugera deseori că prietenul ei mă abuza, în speranța că voi începe și eu să cred asta. Nu am înțeles niciodată cum putea să susțină cu atâta vehemență pe cineva care părea mai interesat de fărădelegi decât de familia sa.

Cam la un an și jumătate după ce s-a mutat mai aproape de noi, tatăl meu a cerut să mă vadă. Eu aveam nouă ani, așa că îmi aduc aminte mult mai clar vizita aia. De data asta, mama nu a mai venit cu mine.

Am derulat vizita aia de atâtea ori în capul meu, înainte să se întâmple. Îmi imaginam cum aș fi intrat în sala de vizite, am fi vorbit un pic și el și-ar fi cerut cu sinceritate scuze pentru înstrăinarea dintre noi. Dar nu s-a întâmplat așa. El m-a întrebat cum eram, dar după asta nu prea a mai vorbit. I-am dat niște fotografii cu mine din tabăra de vară, la care el a comentat: „prietenii tăi par mai în vârstă decât tine". Când a sosit momentul plecării, mi-a spus că mă iubește și asta a fost tot.

Am petrecut luni de zile gândindu-mă de ce m-a rugat să-l vizitez, dacă nu am vorbit mare lucru. Mă întrebam de ce nu s-a sinchisit să-mi explice motivul încarcerării sale, de ce nu i-a păsat de mine toți anii care trecuseră. Câteodată mă gândeam că îi era rușine, dar el pur și simplu nu știa cum să reacționeze în astfel de situații, deși am ajuns la concluzia că cel mai probabil nu-i păsa de mine.

30 Days in Solitary Confinement

Aia a fost ultima oară când l-am mai văzut. El nu a mai cerut nicio vizită timp de 10 ani și m-am hotărât că nu merită să trec prin asta din nou. Mult timp am tot sperat că el o să-mi explice totul într-o zi și o să-mi ceară iertare, dar până acum nu s-a întâmplat.

În copilărie, mereu am crezut că eu eram problema, că nu puteam fi iubită suficient ca tatăl meu să petreacă timp cu mine. Sentimentul ăla de vinovăție a rămas cu mine până în adolescență. Mi-a afectat relațiile, prieteniile și capacitatea mea de a avea încredere în oameni de care mă apropriam, de frică să nu dispară.

Din fericire, mama și noul ei partener mi-au oferit stabilitate și mi-au salvat sănătatea mintală. Câteodată mi-e greu, dar am decis că nu pot să-mi las viața influențată de problemele și greșelile tatălui meu. Viața lui nu o va determina pe a mea.