De ce simți o plăcere inegalabilă când mănânci ceva gătit de tine

Ce s-a întâmplat când am început să-mi gătesc singură deserturi.
21.9.18

În timpul primului meu internship de după absolvirea facultății, m-am obișnuit să îmi cumpăr un cookie cu ciocolată vegană de la Whole Foods în drumul spre casă de la muncă. Trăiam într-un alt oraș, mă simțeam izolată și copleșită de sindromul impostorului. Gustarea asta dulce și crocantă, cu cipsuri de ciocolată, era bucuria măruntă de care aveam nevoie.

Dar, în scurt timp, a devenit un obicei. Simțeam nevoia de zahăr, dar experiența nu mă satisfăcea complet. Iar când am analizat valoarea nutrițională: Îhh. Putea fi și mai rău, dar am descoperit că fiecare cookie avea cincizeci de grame de grăsime din cauză că erau făcute cu ulei de cocos. Mai avea și 15 grame de zahăr. Mda, nu era cea mai groaznică prăjitură din lume. Era chiar ok dacă aș fi mâncat-o din când în când, dar eu mâncam câte o prăjitură din asta în fiecare zi.

Am recurs adesea la dulciuri pentru confort emoțional, chiar dacă nu sunt neapărat fana lor. Le mănânc pentru efectul pe acre îl au asupra creierului meu: mă simt instant mai fericită, mai alertă, mai trează. Asta pentru că zahărul activează centrul de recompensă al creierului sau calea neuronală mesolimbică.

„Când facem ceva plăcut, un mănunchi de neuroni numiți zona ventrală tegmentală folosește neurotransmițătorul dopamină ca să trimită semnale unei părți din creier numită nucleul accumbens”, a scris în 2013 neurologul Jordan Gaines Lewis de la Universitatea Penn State. Conexiunea dintre nucleus accumbens și cortexul prefrontal ne dictează mișcările, cum ar fi decizia de a mai lua sau nu încă o gură din prăjitura delicioasă cu ciocolată. Cortexul prefrontal activează și niște hormoni care îi transmit corpului: „Hei, prăjitura asta e foarte bună. O să țin minte asta pentru viitor.”

Valul de dopamină se simte mișto când ești anxios sau deprimat. Dar nu durează mult. Și există o diferență între a mânca un desert pentru că ți-l dorești și a-l mânca pentru a simți niște emoții pozitive. Eu voiam să continui să mănânc deserturi, dar fără s-o fac compulsiv și nici să-mi impun restricții prea mari.

De curând, am vorbit cu ginecoloaga Jen Gunter despre ceva ce n-are nicio legătură cu deserturile. Am vorbit despre Goop, site-ul despre sănătate al lui Gwyneth Paltrow, pe care Gunter îl critică aspru pe blogul ei și pe Twitter. Am ajuns să vorbim despre nutriție și mi-a menționat că ea și familia ei mănâncă doar pâine pe care o fac în casă. La scurt timp, i-am furat și eu ideea.

Am încercat să aplic asta și la deserturi: mănânc oricâte deserturi vreau, dar să fie gătite de mine. (Apropo, asta nu e o regulă foarte strictă. Încercările de a alina comportamentele cauzate de anxietate trebuie să fie flexibile ca să nu cauzeze și mai multă anxietate.)

Rezultatele au fost încântătoare, atât pe plan culinar, cât și mental. În loc să simt nevoia de zahăr și să cumpăr primul dulce care-mi iese în cale, mă duc acasă și îmi scot cănile gradate. Deși îmi place să improvizez când gătesc, se pare că e foarte important să folosești cantitățile exacte uneori. Trebuie să măsori precis, să separi elementele umede de cele uscate, să-ți setezi cuptorul la temperatura potrivită și să frămânți cu răbdare.

Apoi aștepți. Mirosul care umple încet camera până când nu mai ții minte cum era bucătăria ta fără mirosul ăla. Și apoi, răsplata. Scoți checul sau prăjiturile din cuptor și iei o gură înainte să apuce să se răcească. Îți arde limba, dar apoi se topește în gură. E mult mai bun decât prăjitura aia rece de la Whole Foods.

Michael Pollan a scris în cartea lui, Cooked: „Atunci când tai ceapă, încearcă să tai doar ceapă.” Asta încerc și eu să fac atunci când gătesc. Mă concentrez pe ingrediente și pe proces și uit de gânduri o vreme. Asta mă calmează și, atunci când desertul e gata, deja nici nu mai am nevoie de el ca sprijin emoțional. „La fel ca grădinăritul, gătitul e o activitate care te absoarbe, fără să fie nevoie să faci eforturi intelectuale prea mari. Îți lasă spațiu mental pentru visatul cu ochii deschiși și reflecție.”

Cât despre sănătate (nu e nevoie ca deserturile să fie sănătoase, dar pot fi!), mereu mănânci mai sănătos când îți gătești singur. Când îți cumperi cookies de la un magazin, poți fi sigur că cine le-a făcut nu s-a gândit la sănătatea ta. Companiile pun în dulciuri cât mai multe zaharuri și grăsimi ca să te facă dependent.

Când am început să îmi fac singură dulciurile, abia atunci am realizat cât de mult înseamnă patru căni de zahăr. Am făcut mai multe experimente: am încercat să îndulcesc deserturile doar cu curmale, cipsuri de ciocolată neagră. Ca să le fac cremoase, am folosit năut sau avocado. Fac și deserturi obișnuite, cu zahăr, dar am făcut la un moment dat o tartă de ciocolată cu avocado și frișcă din aquafaba (zeamă de năut) care m-a învățat cât de minunate pot fi deserturile sănătoase. E foarte plăcut să te îndopi cu ceva dulce și să știi că nu bagi în corp ceva nașpa.

Am vorbit cu Gunter prin e-mail despre cum face ea pâinea în casă și am descoperit că avem atitudini similare despre procesul de gătit. „Nu cred că carbohidrații sunt malefici. Și nici nu cred că există alimente malefice, în afară de grăsimile trans. Adevărata problemă sunt cantitățile în care le folosim”, a zis ea.

Un american obișnuit mănâncă aproape treizeci de kilograme de zahăr pe an, adică 76,7 grame pe zi. Asociația Americană pentru Inimi recomandă nu mai mult de 25 de grame de zahăr pe zi pentru femei și 36 de grame de zahăr pentru bărbați.

Dar Gunter e de părere că nu are sens să le spună membrilor familiei ei că nu au voie un anumit aliment. Restricțiile te pot face anxios. Așa a început să facă pâinea în casă.

„Nu pun zahăr în pâinea pe care o fac în casă și are un gust minunat. Singura regulă e că, dacă vrem să mâncăm pâine, trebuie s-o facem noi acasă.”

Pe lângă rețeta de pâine a lui Mark Bittman, Gunter mai gătește și biscuiți, covrigei și pâine challah. I-am zis că dacă își va deschide vreodată o brutărie, o să fiu printre primii clienți. Ia uite cum arată covrigul ăsta:

Din arhiva delicioasă a lui Jen Gunter

Cel mai important rezultat al regulii cu pâinea făcută în casă e că „acum nimeni din familia mea nu mai suportă gustul pâinii de la magazin”, mi-a zis. „Mâncăm mai puțină pâine, iar când se termină, aia e, nu cumpărăm.”

La fel mi s-a întâmplat și mie cu deserturile super dulci. Mai mănânc câte unul din când în când. Dar prefer gustul bunătățurilor făcute în casă, procesul, răsplata și faptul că știu că sunt cât de cât nutritive. Și nici nu mai mănânc compulsiv. Le mănânc când le fac. Când n-am chef să le fac, nu mănânc.

Gunter a zis că nimeni din familia ei nu a slăbit de când mănâncă doar pâine făcută în casă, dar nu cred că ăsta era scopul. Mi-a zis că ea a slăbit vreo treizeci de kilograme acum niște ani și pâinea făcută în casă o ajută să își mențină greutatea și, în același timp, să nu le transmită copiilor ei obiceiuri nesănătoase. Nici eu nu pot spune că am slăbit de când mănânc doar deserturi făcute de mine, dar știu să apreciez mai mult procesul și experiența gătitului și a mâncatului.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.