Am vizitat județul lui Dragnea ca să văd cum tinerii trezesc la viață un oraș îmbătrânit

După un drum monoton, ca o bandă stricată care se repetă la nesfârșit, ajung la Alexandria, la festivalul național de teatru tânăr Ideo Ideis. Lângă sediul unde invitații sunt așteptați de tineri entuziasmați cu tricouri pe care scrie Ideo Ideis, badgeuri și welcome packuri, e o ușă albă murdară și jupuită, deasupra căreia scrie Clubul Pensionarilor. Contrastul e apăsător. Ar fi fost amuzant dacă nu era peste tot. În timpul festivalului, puștimea invadează orașul bătrânilor.

În Teleorman sunt 380 de mii de locuitori și peste o sută de mii de pensionari, dar anual se adună câteva sute de adolescenți pasionați de teatru ca să coloreze totul cu un alb-roșu care nu este al PSD-ului. Apare viață în jur, se aude muzică, sunt spectacole peste tot și tinerii se plimbă pe lângă clădirile dărăpănate de timp și ignoranță.

La spectacole, se strâng pe scările din fața Sălii Polivalente. Sala e la 10 minute de centru, dar pare situată într-o zonă limitrofă. Ai putea să tragi acolo un film cu ghetouri și nimeni nu și-ar da seama că e Alexandria, nu Compton. Vizavi e doar o străduță cu gropi și două benzi, cu trotuar pe o parte și praf pe cealaltă.

Peste drum, e stadionul municipal. Se vede iarba netunsă, cu petice maro pe alocuri și tribune jegoase. E protejat de ziduri comuniste de beton care stau să se dărâme și de un paznic burtos și roșu la față. Arată atât de sinistru, încât nici cei mai mari suporteri n-ar merge acolo să-și susțină echipa preferată din vreo ligă inferioară a fotbalului românesc.

În schimb, la Turnu Măgurele e un stadion nou care a costat trei milioane de euro, bani de la bugetul de stat. Pe el joacă marea echipă a fiului lui Dragnea, Voința Turnu Măgurele. Cu voință vor ajunge să iasă din liga a 3-a. Păcat că nu se pot cumpăra locuri la Champions League. O să se renoveze și ăsta, să fie mai mare și mai frumos, că doar s-au băgat 12 milioane de euro.

În centru, zonă de la care te-ai aștepta să fie cea mai activă, e monotonie. Bătrânii stau la umbră și se odihnesc, copiii orașului se plimbă dezorientați, cu gura căscată și pielea încinsă de soare. Oamenii stau la crâșme, beau bere și mănâncă shaorma. Oamenii de aici nu sunt interesați de festival.

Un bărbat solid, cu maieu verde și tatuaj tribal pe umărul drept, se uită dezamăgit la magazinul de suveniruri pe care-l are. E din Harghita și nu știe ce se întâmplă prin oraș. El și soția lui vin în piață să vândă și cam atât. Alt vânzător e cetățean acolo. „Nu-mi arde mie de festivaluri. Ne distruge Dragnea orașul. Vai de noi.”

Oamenii par măcinați de probleme și de griji, umblă încruntați și gânditori, cu plase grele după ei. E ca și cum magazinele, libertatea și siguranța materială pot dispărea în orice clipă și toți trebuie să fie pregătiți să înfrunte dezastrul. Nu sunt interesați de existența festivalului și de prezența tinerilor. Chiar evită zona de desfășurare ca și cum ar fi o zonă neștiută în care nu vor să se bage. Se complac în micul lor univers construit din cărămizi vechi, comuniste și ură față de Dragnea.

Zona e plină de magazine kitschoase, bodegi cu bere mai ieftină decât sucul și case de pariuri anonime. Lângă un bar în aer liber e o sală cu păcănele și un afiș mare cu o tipă semi-dezbrăcată pe care o admiră cei care stau singuri la masă și beau supărați din halbe. O tipă cu blugi albaștri, scurți și rupți, stă cu familia la masă și se plânge că nu mai are apă. „Ne spălăm la lighean și cu asta basta”, spune ambițioasă. Nu se lasă învinsă de condițile dificile. Mi-a adus aminte de Bacău.

Din când în când, se mai aud bătrâni care se odihnesc pe bănci acoperite cu bolte de lemn și le povestesc nepoților despre ce se întâmplă pe Facebook. Ei ascultă cuminți și interesați, stau jos și își bălăngăne picioarele prin aer într-o încercare de a crește mai repede. Cei mai mulți o să plece din oraș. În 2016, în România a fost cea mai mare migrație internă din ultimii 25 de ani și printre județele care au pierdut cei mai mulți locuitori e și Teleorman.

La orice oră ai ieși din casă e liniște și puțină lume. Printre bodegi e un chioșc cu uși albe și murdare și geamuri prăfuite lângă care sunt multe hârtii aruncate la un loc. De acolo cei care s-au săturat de Aexandria pot cumpăra „bilete ieftine” de avion ca să fugă din țară și să-și facă altă viață. Periodic, bate un clopot morbid și zgomotos care te macină și enervează ca picătura chinezească. Anunță ora fixă și te duce cu gândul că la fiecare 60 de minute orașul moare.

Din centru pornesc multe drumuri care merg în toate direcțiie și care se despart în străzi paralele sau perpendiculare.

Dacă te-ai uita de sus, ar arăta ca un copac pixelat desprins dintr-un joc de anii ‘90. Pe o parte blocurile sunt îngrijite, izolate, au geamuri de termopan și uși cu interfoane moderne, iar pe cealaltă sunt scrijelite și pătate, cu geamuri vechi, care stau să se dărâme. Acolo, oamenii își atârnă prosoape și celofan în fața geamului, ca nu cumva să intre căldura. Jos, sunt rampe pentru persoane cu handicap atât de înclinate, încât ai putea crede că au fost puse special ca să arunce în stradă oamenii în scaune cu rotile și să-i scape de atmosfera orașului de provincie care se combină cu faptul că sunt imobilizați și nu pot fugi nici măcar fizic de liniștea apăsătoare.

În intersecții blocurile se întâlnesc cu case bătrânești, case bătrânești se întâlnesc cu vile și mașinile trec mereu în aceeași ordine: de lux, basic și rable. Patternul ăsta definește orașul unde elementele specifice centrului se combină cu periferia și unde teen spiritul se combină cu aerul comunist.

Un șofer de taxi vede o mașină neagră, scumpă, cu numărul „DRG” și se întreabă cu ură „ăsta o fi Dragnea?”.

În timp ce trece de o clădire dărăpănată de reparații TV, care n-a putut să se repare, taximetristul povestește că sunt foarte mulți ca el în oraș, care nu-l suportă pe Dragnea. „Îl votează numai ăia care cer ajutor social, dar au vile”, găsește el explicația.

Județul e traumatizat de atenția negativă pe care o primește și e atât de îmbătrânit, încât nu poate să se miște sau să-i demonstreze cuiva că e mai mult decât Dragnealand.

În fiecare an, Ideo Ideis ajută Alexandria să-și schimbe reputația și reușește să arate că se poate și acolo.

Participanții dau viață orașului, dansează, fac ateliere, pictează copii pe față, toate astea în timp ce trecătorii se uită la ei cu curiozitate și nedumerire. Anul ăsta au venit actori, jurnaliști, regizori, prezentatori de știri și artiști vizuali ca să vorbească despre eșec, despre cum să faci ce-ți dorești dacă ești perseverent și despre cum poți să te dezvolți în provincie.

Pentru mine a fost primul an al festivalului. Am fost un tânăr printre tineri să văd cum o mișcare culturală animă nițel un oraș cu o liniște ciudată, aproape a ignoranței. Am rămas în minte cu un contrast puternic între vechi și nou, între bătrân și tânăr, între țara pe care o vrem și țara pe care o avem, între greierii care se aud neîntrerupți de alt zgomot și „vreau să-mi iau o Panamera” care se aude dinspre adolescenți.