Am plătit să stau la o închisoare de lux, pentru că aia normală mă îngrozea

În ajunul Crăciunului din 2009, Luicci Nader, un tânăr de 18 ani dintr-o familie înstărită din Newport Beach, California, a făcut un accident cu Ferrari-ul și l-a omorât pe un văr care era cu el, rănind și alți doi pasageri dintr-o camionetă. Procurorii au stabilit că avea viteză mare și, în 2012, a pledat vinovat pentru omucidere vehiculară. A fost condamnat la un an de închisoare și a stat șase luni.

Ca să nu ajungă în închisoarea județeană care era cunoscută ca foarte violentă, tribunalul a fost de acord să-l lase pe Nader să își ispășească pedeapsa într-una din închisorile de lux din sudul Californiei, unde – pentru o sumă frumușică – deținuții își pot upgrada experiența. Familia lui Nader a plătit peste 18 000 de dolari pentru asta.

Mi-am ispășit pedeapsa într-o închisoare cu plată pentru că părinții mei aveau bani. Vin dintr-o familie înstărită și ne-am gândit că le-ar fi mai ușor și lor, și mie.

În plus, sunt libanez, iar în California, închisorile de județ sunt divizate între albi, negri și hispanici. Eu m-am născut și am crescut în Newport Beach – dar ce rasă vor considera ceilalți că sunt? Am vrut să evit tot fiasco-ul ăsta cu bătăi și găști. Mereu dai de belea acolo.

În prima noapte, am intrat în închisoare și nu știam pe nimeni. Toată viața am stat pe lângă oameni lângă care voiam să stau. Toți se uitau la mine și cineva a zis: „Pari bogătan." Nu sunt", i-am răspuns. Nu voiam să spun povestea mea nimănui.

Închisoarea e mică. Nu e chiar așa de nasoală ca aia municipală, dar nici mișto nu e. Nu prea ai contact cu nimeni și e ca și cum ai trăi într-un labirint.

Mă trezeam dimineața, îmi făceam patul și apoi mergeam în bucătărie să fac micul dejun. Aveam grijă de tot: spălat, curățenie, gătit. Aveam grijă de toate sarcinile pentru că voiam să am o ocupație ca să nu înnebunesc.

În timpul liber, mă rugam, citeam romane sau jucam cărți. Mă rugam la vărul meu. Era oribil. Ne știam de mici, făceam totul împreună. Uneori mă duceam să trag de fiare când mă gândeam la asta, pentru că nu mai suportam.

Aveam o curte mică în care jucam baschet câteodată. Aveam și o cameră cu televizor și o bibliotecă cu DVD-uri și ne uitam la Friends, Prison Break sau alte seriale. Vorbeam la telefon cu părinții în fiecare zi. Nu mă certam cu alți deținuți pe telefon pentru că nu eram prea mulți. Taică-miu a plătit peste șase mii de dolari pe telefoane cât am stat acolo.

Paznicii păreau să mă respecte și chiar aveau încredere în mine. Îmi ziceau: „N-ar trebui să fii aici. Ți-am citit dosarul. Sistemul e nasol câteodată." Mă ajuta mult să aud asta.

Erau mulți deținuți condamnați pentru condus sub influența alcoolului și alte infracțiuni minore. Dar erau și persoane care comiseseră infracțiuni majore și toți erau tratați cu aceeași lejeritate. În celula mea era un tip care nu voia să zică pentru ce a fost condamnat. Când l-am căutat pe internet, am aflat că era pedofil și distribuise pornografie cu copii. Cât am mai stat acolo, lui i-am dar numai mâncare expirată la fiecare masă.

La un moment dat, o gardiană mi-a zis: „Nader! De ce te porți urât cu el?" Și i-am răspuns: „Haideți, știm amândoi că omul e pedofil." Mi-a zis: „Nu trebuie să-l disprețuiești în halul ăsta, ia-l mai ușor." I-am zis: „Dacă era în închisoarea municipală, ar fi fost mort deja."

Închisoarea avea dormitoare cu trei sau patru paturi. Dimineața, cei care fuseseră condamnați la muncă silnică se pregăteau să meargă la treabă. Își puneau haine obișnuite și își băgau uniformele portocalii în dulapuri. Nu prea exista intimitate.

Acolo am învățat să-mi controlez impulsivitatea. Acum relaționez mult mai bine cu oamenii, pentru că am înțeles că viața nu merge mereu cum vrei tu. N-aș fi învățat nimic dacă aș fi mers la închisoarea municipală, unde deținuții nu se gândesc decât la supraviețuire.

Totuși, dacă ar fi să mi se mai întâmple vreodată, n-aș merge la închisoarea în care am fost – am auzit că există și alte închisori private mai îngăduitoare.