Cum a fost dezamăgit un britanic de satele românești

Ben Majoy este un scriitor şi un producător britanic care a ajuns în România prin 2009, cu toate stereotipurile tipice în minte. Aceasta este povestea lui pe plaiurile mioritice, care i s-au părut rupte din jocurile Zelda şi unde a fost avertizat de o mie de ori c-o să fie jefuit, dar a scăpat cu basma curată.

În timp ce mă plimbam prin Carpați într-o excursie prin România, am tot întrebat oamenii despre fațete ale Transilvaniei mai interesante decât porcăriile alea cu Dracula. Speram să vorbesc cu un necunoscut care să-mi spună unde găsesc tabăra de romi cu cei mai buni acrobați exotici sau o fabrică de arme secretă, dar nimeni nu-mi dădea informațiile pe care le căutam. Apoi, în timp ce luam cina într-un băruleț sărăcăcios, un expat irlandez mi-a povestit despre citadelele medievale.

La început, nu m-a entuziasmat deloc ce-mi spunea, pentru că nu prea părea de încredere și era beat, dar mi-a atras atenția când a început să vorbească despre un loc numit Viscri. A spus că citadela asta era specială, cuibărită între sate țigănești într-un orășel german la care poți ajunge doar pe un drum neasfaltat care nici măcar nu e marcat pe hartă. Ca să intri în citadelă, care e ca un oraș neschimbat din secolul XII, trebuie să găsești singura persoană care are cheia.

Irlandezul zicea că această persoană e o femeie foarte bătrână care ține cheia de mai multe decenii. Nu suna chiar a ce-mi doream eu să văd, dar era mai interesant decât tot ce auzisem până acum și semăna cu povestea din jocul Zelda, de care am fost pasionat. Așa că în dimineața următoare am făcut autostopul în direcția respectivă și am sperat să dau peste cineva care vorbește engleza.

Prima mașină m-a lăsat într-un orășel pe la jumătatea drumului în direcția greșită – un început bun, având în vedere că eram singur prin România și nu vorbeam limba. Trecusem prin cele mai nasoale scenarii din jocul Zelda, așa că nu eram încă speriat. Din fericire, a doua încercare a fost mai norocoasă, pentru că m-au luat niște gagici tinere, pe stilul punk rock, care mergeau spre munții Făgăraș.

Le-am zis unde voiam să merg și au hotărât să mă însoțească în toată călătoria. Am încercat să le explic cât mai clar că habar nu am unde mergem și nici nu știam dacă locul chiar există, dar cuvintele mele s-au înecat în muzica ska românească dată la maximum.

Străzile românești sunt în stare jalnică, pline de gropi. Dacă aș fi mâncat ceva, aș fi vomitat tot. În orice caz, era clar că Natalia era o vrăjitoare de nivelul nouă, pentru că se descurca excelent să le evite în timp ce dădea skip la piesele care n-o satisfăceau.

În România, ca să ajungi dintr-un oraș în altul, trebuie să treci prin mai multe orășele care arată de parcă au fost izbite cu o măciucă imensă. Din păcate, în realitate, orășelele sunt izbite de politicieni corupți și sărăcie.

Am trecut prin unul care arăta ca un sătuc jefuit de vikingi pe la jumătatea secolului XIV. Tot orașul era ars, în afară de câteva structuri din lemn ale clădirilor. Practic, tot orașul era decimat. Fusese fie mâna guvernului local, fie opera unei vrăjitoare negre malefice.

A trebuit să ne oprim de mai multe ori ca să cerem indicații. Deja nu mai eram sigur dacă orășelul exista sau nu. Singura noastră sursă de informații fusese bețivanul irlandez din barul din Brașov. Fetele făceau toată treaba grea. Eu n-am contribuit cu mare lucru în afară de niște discuții mărunte despre muzică. Așteptam ca Natalia să-și dea jos masca de punk-rockeriță și să-și dezvăluie fața de țăran cu un singur ochi care mă duce la Viscri ca să-mi fure banii, pașaportul și sufletul.

Tocmai când ne gândeam să renunțăm la aventură, am văzut un semn pe care scria Viscri. În scurt timp, eram prinși în trafic printre căruțe trase de cai, iar locuitorii care cărau găleți cu cereale sau apă ne priveau confuzi. Mă simțeam arogant să merg cu automobilul prin orașul lor, în timp ce ei încărcau saci cu grâne pe cai. Înțeleg de ce se uitau așa la noi – eram într-un KIA compact din 2001, o formă de transport din viitor.

Până la urmă, am văzut citadela de pe deal și am pornit spre ea. Natalia a parcat între o buturugă și un câine vagabond și am început să urcăm dealul ca să obținem cheia de la păzitoarea porții.

Când ne-am apropiat de poartă, am găsit o femeie care dormea pe un scaun în fața ușii, apărând-o cu mai puțină fervoare decât mă așteptam. Ne-am uitat unii la alții și ne-am întrebat care ar fi cea mai bună metodă să trezim Cerberul fără să-l enervăm. Înainte să tragem o concluzie, vrăjitoarea s-a trezit, a deschis ușa și ne-a cerut la fiecare o taxă de patru lei. Căcat, taxe - fix ce încercam să evit. Ne-a dat-o sub centură vrăjitoarea bătrână.

În timp ce intram în clădirea ruinată, m-am gândit că excursia fusese o dezamăgire. Nu fusesem amenințați de demoni și n-a trebuit să învingem decât vrăjitoarea bătrână care era reprezentanta capitalismului. Evident, nu prea fusese aventura pe care o căutam. Fusese o plimbare aiurea prin câmp cu niște necunoscute. Le-am urmat pe fete printre ruine.

Singura dovadă că citadela fusese atinsă de modernitate era un mic sanctuar ortodox prin care trebuia să treci ca să ajungi la treptele turnului. Vrăjitoarea bătrână ne-a zis că oamenii din sat încă țineau slujba de duminică la baza turnului, în limba germană, limba fondatorilor satului în secolul XII.

În adâncul meu, încă speram că în vârful turnului o să găsim un vrăjitor care levitează sau poate pe cel mai bătrân om din lume care ține un rubin cât capul meu de mare, dar am găsit doar un peisaj rural frumos din România. Nu-mi venea să cred că străbătusem atâta drum doar ca să mă plimb pe niște scânduri vechi și pline cu găinaț dintr-un turn ruinat.

Dar priveliștea din turn a meritat efortul. Îmi puteam imagina cu ușurință armatele ungurești care se apropiau de peste deal.

Trei câini vagabonzi și doi copii murdari ne-au însoțit până la mașină. Aveam impresia că vor să-mi fure pantofii, așa că ne-am grăbit să plecăm de acolo. În timp ce ne îndepărtam, le-am întrebat pe noile mele prietene dacă jucaseră vreodată Zelda. Niciuna dintre ele nu știa despre ce vorbesc. N-am avut chef să le explic, nici nu mai conta.

Am preferat să mă uit pe geam și să-mi savurez revelația. În timp ce mă uitam, am văzut un semn pentru Viscri pe care nu-l văzusem mai devreme, când căutam satul. Lângă semn, doi adulți cu mantii zdrențuite se luptau cu o măciucă și o sabie care păreau scoase dintr-un spectacol medieval prost. „Ia uite-i, frate, iar, pe ăștia ", a zis Natalia. „Ce blegomani", a răspuns Andreea. Dacă am fi fost cu adevărat într-un joc, ăsta ar fi fost momentul în care consola trebuia să explodeze.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook:

Mai multe povești din călătorii:
Turism totalitar în Phnom Penh Am vizitat vechile capcane pentru turiști din Egipt Când turismul se transformă în narcisism