High hui

Dependenţa nu e o boală, iar dezintoxicarea e o mare vrăjeală

Un cercetător susține că e greșit să privim dependența ca pe o boală și că terapiile actuale pentru dezintoxicare nu funcționează.
25 Februarie 2016, 8:59pm

Fotografie de Todd Huffmann, via Flickr

Marc Lewis, profesor emerit la University of Toronto şi la Radboud University of Nijmegen din Olanda, s-a confruntat cu dependenţa de opiacee, dar a reuşit să scape de ea şi a devenit cercetător în domeniul neuroştiinţei. Bestseller-ul său Memoirs of an Addicted Brain urmăreşte experienţa sa cu abuzul de substanţe, pe care o descrie din perspectiva unui om de ştiinţă. Cea mai recentă carte a sa, The Biology of Desire: Why Addiction Is Not a Disease înaintează ipoteza că e total contraproductiv să considerăm dependenţa o boală. VICE l-a contactat pe Skype şi i-a luat un interviu.

VICE: Critici industria dezintoxicării pentru că, din spusele tale, aceasta îi ademeneşte pe dependenţi cu promisiunea unui tratament medical, dar nu le oferă mai mult de nişte programe în 12 paşi şi câteva discursuri motivaţionale. Ai spus că totul e o şaradă. Poţi să elaborezi un pic?
Marc Lewis: Eu nu o văd ca pe o conspiraţie, ca să fiu mai precis, dar depinde de ce ţară vorbim. În SUA există foarte multe abuzuri. Tratamentul este inadecvat. Dozele de opiacee substituente sunt măsurate greşit, perioada de timp pe care o aştepţi până renunţi la dozele respective e delimitată greşit. Lipsesc tratamentele individuale. Clinicile de dezintoxicare au politici foarte generale, care, de cele mai multe ori, nu sunt în beneficiul clienţilor lor, iar tratamentul medical în sine reprezintă o parte infimă din tot procesul. Metodologia celor 12 paşi reprezintă aproximativ 80-90% din tot programul de reabilitare. Pe lângă asta, mai avem şi sesiunile de tarapie în grup, în cadrul cărora oamenilor li se predică tot felul de chestii, de la cum să nu mai inventeze scuze la tot felul de alte nebunii. Pentru unii oameni, programele astea funcţionează, pe termen scurt, pentru că îi scot din mediul lor şi îi îndepărtează de droguri, iar asta e de ajuns pentru început. Dar pe termen lung, nu funcţionează, pentru că oamenii se întorc în mediile lor şi tentaţiile sunt încă acolo. Nu le sunt puse la îndemână instrumentele psihologice de care au nevoie ca să treacă peste obstacolul ăsta. Au nevoie de două instrumente pentru a-şi pune ordine în viaţă: autocontrol şi conştienţă.

Citeşte şi: Am locuit nouă luni cu un dependent de heroină

Nu am fost niciodată la dezintoxicare, aşa că nu ştiu cum sunt trataţi pacienţii. Clinicile pretind că metodele lor se bazează pe practici medicinale? De ce unele centre de dezintoxicare pretind sume enorme de bani pentru tratamente?
Asta e şi ideea. La unele centre ajungi să plăteşti de la 50 de mii la 100 de mii de dolari pe lună, practic plăteşti pentru tratament de lux, de cinci stele. Cunosc persoane care au dat banii ăştia şi s-au ales cu meniuri gourmet, vedere la Oceanul Pacific şi masaj la picioare. Tratamentul în sine nu costă atât de mult. O mare parte din bani se duc pe cazare şi pe salariile doctorilor şi ale celorlaţi angajaţi de la centru. Însă, foarte multe centre sunt coduse de foşti dependenţi care şi-au revenit, dar care nu au cunoştinţele necesare, ci doar câteva noţiuni de bază. Activitatea lor nu e nici reglementată, nici supervizată. E o mare harababură. Dacă nu vrei să plăteşti sume exorbitante la privat, mai există centre de reabilitare de stat, dar sunt liste de aşteptare imense, plus alte compromisuri la care trebuie să ajungi dacă vrei să beneficiezi de tratament. Chiar şi perioada de aşteptare e o problemă majoră, pentru că cei care vor să se lase de droguri se pot răzgândi dacă nu primesc ajutor cât mai repede posibil.

Se poate spune că centrele de reabilitare au un interes ca pacienţii lor să eşueze, să se întoarcă şi să cheltuiască şi mai mulţi bani?
Chestia asta e subiect de dezbatere, în prezent. Nu ştiu dacă poate să spună cineva cu siguranţă că aşa este. Personal, nu aş zice că cele mai multe centre procedează aşa. Dar pentru unele ăsta ar putea fi un interes, însă asta e doar o speculaţie.

Unele centre din Statele Unite sunt administrate de consorţii care administrează mai multe asftel de clinici, în diferite locaţii. Unii pacienţi sunt duşi de la un centru la altul, fără să li se explice de ce. De exemplu, la început sunt duşi într-o reşedinţă cu alături de alte opt persoane, iar câteva săptămâni mai târziu sunt trimişi într-un cămin. Aşa ajung să capete impresia că sunt călcaţi în picioare, dar nu prea au ce face în legătură cu asta, pentru că acum sunt intraţi în sistem şi au plătit deja destul de mulţi bani. Sunt blocaţi şi nu îi supraveghează nimeni. E haos.

Eu critic felul în care modelul medical este folosit atât pentru a conceptualiza dependenţa, cât şi pentru a legitima filosofia industriei centrelor de reabilitare. Tocmai pentru că dă greş atât de frecvent, modelul medical şi definiţia dependenţei ar trebui analizate atent, dar asta nu se întâmplă şi e de rău. E un sistem autosuficient care-ţi spune că suferi de o boală cronică şi că o să mori şi că ai face bine să apelezi la ajutorul lui.

Ideea asta că dependeţa e o boală beneficiază de foarte multă credibilitate, în special pentru că este suţinută de instituţii de nivel înalt, precum NIDA (Institutul Naţional pentru Studierea Abuzului de Substanţe). NIDA finanţează aproximativ 90% din toate studiile despre dependenţă din lume, conform unor surse. Practic, instituţiile astea direcţionează o grămadă de fonduri către cercetătorii care studiază mecanismele biologice şi celulare implicate în formarea procesului de dependenţă, iar cercetătorii care pun la îndoială acest model explicativ nu primesc fonduri. Avem de a face un sistem care se autoreproduce.

Citeşte şi: Am vorbit cu șeful de la Antidrog despre ce bagă-n ei românii

Cu alte cuvinte, medicina nu are prea multe să le ofere dependenţilor? Asta înseamnă că tratamentul ţine mai degrabă de voinţă?
Voinţa este extrem de importantă. Foarte mulţi experţi în dependenţă sunt de părere că motivaţia interioară, iniţiativa proprie, obiectivele personale şi voinţa sunt esenţiale pentru progresul celor care suferă de dependenţă. Modelul medical spune că, dimpotrivă, tu eşti un pacient şi trebuie să faci ce îţi spune doctorul.

Dan Morhaim, doctor şi reprezentant în statul Maryland, a declarat că dependenţa este „o problemă medicală care are consecinţe sociale dezastruoase". Tipic. Dar dacă pui problema invers, eşti mult mai aproape de adevăr: dependenţa este o problemă socială care are consecinţe medicale dezastruoase.

Încarcerarea şi prohibiţia sunt responsabile pentru foarte multe din probleme care vin la pachet cu dependenţa. Prohibiţia creează le limitează opţiunile dependenţilor, lucru care îi îndreaptă către activităţi ilegale, lucru care, la rândul său, potenţează organizaţiile criminale şi cartelurile care profită de pe urma războiului împotriva drogurilor. Morhaim propune să le dăm heroină pe gratis dependeţilor din Maryland, cu consimţământul doctorilor. Asta e o iniţiativă foarte credibilă. A fost încercată în Elveţia, Germania şi Danemarca şi s-a descoperit că măsura asta a redus numărul activităţilor ilegale.

Noua ta carte, The Biology of Desire: Why Addiction Is Not a Disease , lansează încă din titlu ipoteza că dependenţa nu e o boală şi că dacă o considerăm aşa, lucrul ăsta poate fi un obstacol în calea tratamentului.
În primul rând, dacă îi consideri pe dependenţi pacienţi, e ca şi cum ai spune că sunt elemente pasive. Iar asta îi face să adopte o atitudine fatalistă şi pesimistă. Dacă ţi se spune că suferi de o boală cronică la nivelul creierului, care te determină să faci tot felul de chestii nasoale, o să ajungi să crezi că nu poţi să faci nimic în legătură cu asta. Dar adevărul este că majoritatea dependenţilor îşi revin, iar statisticile sunt foarte clare în sensul ăsta, indiferent că vorbim de droguri uşoare sau de droguri de mare risc precum heroina. Mai poţi să mai spui că e o boală cronică în cazul ăsta?

În al doilea rând, dacă pui problema aşa, s-ar putea să ignori abordările alternative în tratarea dependenţei, care se bazează pe metode psihologice individualizate. Foarte multe forme de psihoterapie, consiliere, susţinere reciprocă şi meditaţie s-au dovedit a fi foarte eficiente. Dacă tu eşti convins că suferi de o boală cronică şi la fel şi experţii de la centrul de reabilitare, este foarte probabil că aceştia nu-ţi vor recomanda meditaţiile ca metodă de tratament, deşi s-a demonstrat că sunt foarte eficiente.

Deşi renunţarea la opiacee şi la alcool provoacă dureri fizice dependenţilor, tu spui că dependenţa este mai degrabă comportamentală decât psihologică?
Asta e o altă confuzie. Pe de o parte vorbim de dependenţa de substanţe, iar pe de altă parte vorbim despre dependenţa de un anumit comportament: dependenţa de jocurile de noroc, dependenţa de sex, dependenţa de pornografie, unele tulburări de nutriţie, dependenţa de jocurile online. Chestia e că, atunci când scanezi creierul, descoperi aceleaşi tipare neuronale de activare şi pentru dependenţele de substanţe şi pentru cele comportamentale. Lucrul ăsta ar trebuie să fie suficient pentru discreditarea modelului medical. Dacă dependenţa ar fi o boală, oamenii care joacă jocuri video online 12 ore pe zi ar trebui să sufere la fel de tare ca dependenţii de heroină.

Ce au în comun toate tiparele astea sunt procesul prin care au fost învăţate, adică o serie de convingeri legate de ce trebuie să faci ca să treci cu bine de încă o zi. Procesul ăsta de învăţare are loc prin repetiţie şi asa se formează dependenţa. Nu e nimic care să indice că ar fi o boală. Oamenii se pot recupera din toate tipurile de dependenţă, ceea ce înseamnă că recuperarea are legătură cu flexibilitatea sistemului nervos central. Nu poţi să te întorci la cum erai înainte să devii dependent, pentru că dezvoltarea neuronală nu merge niciodată în marşarier, dar înveţi nişte tehnici prin care să îţi stăpâneşti impulsurile şi te alegi cu nişte abilităţi cognitive noi. Toate procesele de învăţare presupub schimbări în modul în care sunt efectuate sinapsele, ceea ce înseamnă crearea şi întărirea unor anumite sinapse şi slăbirea sau eliminarea altor sinapse, care nu sunt utilizate.

Presupun că teoriile tale sunt destul de prost văzute în industria tratamentelor pentru dependenţă. Ai fost criticat sau subminat public?
Da, am fost înfierat. Un editorial din The Washington Post m-a numit „zelot". Comunitatea medicală îi ignoră pe cei ca mine care propun un model al dependenţei învăţate. Pur şi simplu ne ignoră. Însă acum suntem din ce în ce mai mulţi. Nu sunt singurul care susţine ipotezele astea. Însă eu pot să discut cu ei pentru că am studiat foarte mult timp creierul. Am discutat cu Nora Volkow, directoarea NIDA. Nici n-a vrut să audă. Mi-a repetat că dependenţilor trebuie să li se spună că suferă de o boală cronică, ca să nu fi stigmatizaţi. Dar sunt oameni, ca mine, care vin şi zic că dependenţa nu arată deloc ca o boală cronică. Da, există schimbări la nivelul creierului. Dar aşa se întâmplă în urma tuturor proceselor de învăţare.

Dacă dependenţa nu este o boală, atunci „gena alcoolică" e un mit?
Sunt câteva lucruri care indică o coreclaţie între factori genetici şi alcoolism, dar nu există o genă sau o combinaţie de gene care declanşează dependenţa de alcool. Mai degrabă, există anumite trăsături de personalitate, cum ar fi impulsivitatea, care pot declaşa acea dependenţă. Însă nu există o genă anume sau un set de gene specifice dependenţei.

Citeşte şi: Cum să te laşi de băut, fără să ajungi un arogant penibil, în România

Care e relaţia dintre dependenţp şi vârstă? E mai uşor să te laşi de cocaină sau de heroină la o anumită vârstă?
Da, absolut. În primul rând, toate dependenţele au o anumită durată, o longevitate medie. Gene Heyman a efectuat multe studii în direcţia asta. Perioada medie după care te laşi de cocaină este de patru ani după ce ai început să consumi. Perioada medie după care te laşi de alcool este undeva între 12 şi 15 ani de când ai început să bei. Repet, e vorba de o medie aici, deci există variaţii. În al doilea rând, creierul continuă să se dezvolte pe tot parcursul adolescenţei şi după vârsta de 20 de ani. La 20 şi ceva de ani obţii din ce în ce mai mult control executiv asupra corpului tău, ceea ce înseamnă că ai la dispoziţie mai multe resurse neurale pentru a-ţi reglementa gândirea şi comportamentul. În al treilea rând, pe măsură ce înaintăm în vârstă, ni se schimbă şi circumstanţele. Până faci 30 de ani, ajungi la concluzia că trebuie să îţi pui ordine în viaţă. Ăstea sunt câteva motive pentru care vârsta contează.

Ai spus că un motiv pentru care dependenţa este considerată o boală cronică este pentru a reduce stigmatul cu care se confruntă dependenţii. Având în vedere că trăim în era hipercorectitudinii politice, există vreo corelaţie între reducerea stigmatului şi persistenţa modelului medical al dependenţei?
Da, eu cred că există. Dacă suferi de o boală şi nu e vina ta, nu eşti leneş, degenerat, egoist, slab sau mai ştiu eu ce... eşti o victimă, ai o boală şi nu ai de ce să te simţi vinovat sau ruşinat. Asta e o metoda foarte convenabilă prin care noi îi putem ierta pe dependenţi, iar ei se pot ierta pe sine. E o formă de corectitudine politică. Unii oameni m-au rugat chiar să nu folosesc cuvântul „dependent" când scriu pe blog sau când ţin conferinţe, pentru că termenul ăsta e considerat ofensator. E incorect politic să îi numeşti aşa. Am fost şi eu student, odată, dar acum nu mai sunt. Ştiu cu ce se mănâncă toată corectitudinea politică: „Nu e vina lor, sunt şi ei oameni". Da, sunt şi ei oameni şi nu, nu vreau să-i văd că suferă sau că sunt trimişi la închisoare. Dar să sugerezi că astea sunt singurele opţiuni – fie să consideri dependenţa o boală, fie să o consideri un semn al decadenţei morale şi să o condamni – e ridicolă. Asta înseamnă să pui problema în alb şi negru. Putem să ne purtăm omeneşte şi fără să etichetăm lucrurile.

Citeşte şi: Cum m-au ajutat jocurile pe calculator să-mi revin după dependența de heroină

Pe înţelesul tuturor, ce este dependenţa, dacă nu este o boală?
Dependenţa e un proces de învăţare, pur şi simplu. Înveţi un mod de a gândi, prin repetare. La fel sunt şi relaţii cu persoana iubită. Chiar dacă persoana respectivă este abuzivă, s-ar putea ca tu să fii în continuare îndrăgostit de ea mult timp. Aşa ceva este posibil doar prin învăţare. La fel se întâmplă şi în cazul ultraşilor şi jihadiştilor. Religia este o altă formă de învăţare. Aşa cred eu că stau lucrurile. Faptul că există dependenţă de jocuri de noroc, de mâncare, de heroină sau de metamfetamină indică existenţa unor anumite tipuri de dependenţă care implică substanţe care, la rândul lor, creează dependenţă fizică. Dependenţa fizică este un strat adiţional dependenţei psihologice.

Mecanismele psihologice şi interpersonale sunt foarte importante. Dependenţa are foarte multe de a face cu izolarea şi cu sentimentul de singurătate, cu inexistenţa unei reţele de susţinere şi a unei conexiuni profunde cu alţi oameni. Poţi să legi nişte prietenii superficiale cu alţi dependenţi, dar dacă nu ai nişte oameni de care să fii legat într-un fel armonios şi care te împlineşte, eşti vulnerabil. Asemenea persoane sunt singure, deprimate, anxioase şi traumatizate. E ca-n studiul Rat Park. Ce am spus eu nu se aplică doar la oameni, ci şi la animale. Izolarea este foarte dăunătoare şi este unul din principalii factori din spatele dependenţei.

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre droguri:
Cum desenează un artist care a luat toate drogurile din lume
Cum au distrus Minionii drogurile
LSD te-ar putea ajuta să confrunți moartea
Toate modurile în care traficanții ascund droguri în mâncare

Publicitate