Fotografii cu case burgheze de care României nu-i pasă și le lasă să cadă

De câte ori merg pe la ai mei, în Giurgiu, mă lovesc de o ruină superbă. O casă cum îmi închipui eu că trebuie să fi arătat clădirea dărăpănată în care locuia cotoroanța Havisham din „Marile Speranțe" și-n care Pip se hârjonea cu Estella. Giurgiuvenii o știu ca fostă Casă a Pionierilor, dar vila asta căzută și inundată de bălării și-a trăit cei mai frumoști ani înainte de venirea comuniștilor. Probabil că, pe atunci, în casa asta se țineau baluri, grădina era plină de trandafiri, iar baștanii care o dețineau luau micul dejun de pe tăvi de argint, aduse de servitor în uniformă. Sau poate am văzut eu multe filme de epocă.

Zece întrebări pe care ai vrut mereu să le pui unui tip care-și riscă viața pentru Instagram

Precum minunăția asta de care s-a ales praful, din Giurgiu, sunt multe altele în țară. Cele mai multe sunt scoase la vânzare de urmașii boierilor de altădată, deși e clar că nu le cumpără nimeni. Ce român normal la cap ar băga un purcoi de euro în renovarea unei ruine superbe, când poate să-și facă, de banii ăștia, vreo două case cinstite prin Bragadiru?

Unii încearcă să vândă bucăți din istorie, la niște prețuri la care nu te-ai aștepta. Uite, de exemplu, o casă veche de 100 de ani din Sinaia, fostă unitate militară și inclusă în patrimonial de stat. Poți cumpăra aici, la pachet, o garsonieră și un apartament, cu suprafață totală de 73 mp, pentru doar 65 000 de euro. Bine, împarți vila cu alte cinci familii, dar trăiești așa cum o făcea aristocrația românească pe vremea lui Carol.

Alții, precum jurnalistul Andrei Nedelea, de 28 de ani, vor tocmai asta: să se găsească niște soluții pentru ca aceste bijuterii vechi să nu fie demolate, vândute aiurea sau distruse prin nepăsare. Asta în timp ce prin Anglia sau Franța, oamenii plătesc bani frumoși ca să înnopteze într-un conac de când era străbunica fată.

Andrei a început proiectul Poze cu Case, după ce a văzut, în București și alte orașe din sudul țării, multe case istorice în stare avansată de degradare. A decis să le pozeze, să le publice pe Facebook și Instagram și să le susțină cauza: conservarea lor într-o stare cât mai apropiată de cea originală.

„Nu putem arăta cu degetul într-o singură direcție pentru a vedea cine e răspunzător pentru asta. Cred că baza problemei vine din perioada de dinainte de '89, când imobilele au fost naționalizate. Proprietarii lor inițiali au fost fie scoși din case, fie forțați să le împartă cu mai multe familii, casele fiind des recompartimentate pentru a crea multiple apartamente separate, unde înainte locuise o singură familie.

După 1989, o parte dintre aceste case au rămas în proprietatea statului și sunt folosite azi ca locuințe sociale, o parte au fost retrocedate urmașilor de drept, dar și mai multe au rămas cu statut incert, prinse în litigii interminabile. Există, desigur, și problema conștientizării de către proprietarii care au posibilitatea de a reabilita corect, dar nu o fac, cum există și acei proprietari doritori de renovare, dar care nu își permit să o susțină financiar. Aici intervine și statul care ar putea contribui la reparația - de multe ori exorbitant de scumpă - a acestor case vechi, dat fiind faptul că existența lor într-o stare autentică ar ajuta, de exemplu, la turism", mi-a zis Andrei.

Nu mă pricep la arhitectură și la stiluri, dar am un ochi destul de bun, astfel încât să nu trec nepăsătoare pe lângă o vechitură din asta nobilă, care zace scorojită, doar pentru că pe noi ne doare în dos de trecut și vrem doar termopane și zgârie-nori din sticlă.

Când vine vorba de „salvare", în multe cazuri e vorba de-un fel de malformare a ceea ce există cu ce crede proprietarul că e mai potrivit. Poate și pentru că restaurări ca la carte sunt foarte puține. Andrei mi-a spus că majoritatea caselor pe care le-a văzut fie sunt lăsate în continuare să se degradeze, fie sunt îmbrăcate în polistiren, primesc termopane și sunt vopsite în culori țipătoare sau, mai rău, sunt parțial demolate și apoi extinse. „Sunt dese și cazurile când o casă rămâne degradată, dar capătă termopane, creând un mix de nou și vechi foarte eclectic. Nu e vorba doar de delăsare aici, ci și de reaua credință a unor proprietari de case vechi, care le lasă intenționat să se degradeze pentru a valorifica terenul de sub ele, uneori cu complicitatea autorităților."

Dacă aceste case nu primesc etichetă de monument istoric, cam greu să le interzici proprietarilor să facă ce vor cu ea. Dacă primesc autorizație de demolare, îi spun „adio și n-am cuvinte", cu tot cu dantelăriile ei din fier sau nebuniile rococo. Dar am căutat răspunsuri și de la oameni care cunosc mai bine fenomenul.

VICE: Cât de complicată este restaurarea acestor case și cam despre ce sume este vorba?
Ramona: Din punctul de vedere al patrimoniului construit, clădirile sunt de două tipuri: monumente istorice și nemonumente (clădiri normale). Termenul de restaurare este specific monumentelor istorice.

Dacă o clădirea nu este monument istoric, se folosește, în funcție de intervențiile realizate asupra ei, unul din termenii: reabilitare, renovare, restructurare, consolidare etc. Restaurarea unei case monument istoric este un proces complex și presupune participarea mai multor specialiști și realizarea mai multor studii decât în cazul unei case normale. Categoriile de profesioniști implicați sunt cel puțin aceleași ca în cazul unei case normale: arhitect, inginer constructor, instalator, verificator etc., doar că aceștia trebuie să fie atestați de Ministerul Culturii să realizeze restaurări în domeniile pe care le reprezintă. În plus, mai pot fi necesari pictori restauratori, restauratori lemn sau metal, restauratori piatră etc.

Așadar, cam cât costă lucrările de restaurare?
Depinde de câteva lucruri. În primul rând, e vorba de costul de proiectare (realizarea documentației de avizare de către profesioniști), iar acesta depinde de complexitatea lucrărilor. Dacă această casă prezinte elemente decorative deosebite (picturi, stucaturi, elemente decorative din lemn sau fier) sau probleme structurale deosebit de grave, costurile cresc în consecință. Casa poate avea pivnițe foarte vechi sau poate fi amplasată pe sau în preajma unui sit arheologic; aceste aspecte vor prelungi lucrările și vor crește costurile.

Apoi, vorbim de costul analizelor materialelor: depinde de laboratoarele alese, de specialiștii implicați. Și, firesc, e costul lucrărilor în sine, care depinde de furnizorii de materiale, de cantitățile necesare, de tehnicile de restaurare aplicate.

De ce ajung unele case vechi valoroase să fie demolate? Nu ar trebui să intervină statul și să împiedice asta?
Aici intervine problema dacă clădirea este sau nu monument istoric și cui îi aparține. Proprietarii de monumente istorice pot fi persoane fizice sau juridice private sau publice. Și există anumite obligații pentru aceștia, care sunt specificate în Legea nr. 422/2001. Există, din păcate monumente istorice care aparțin statului, aflate în stare avansată de degradare.

Bineînțeles că principalul motiv al acestei situații este lipsa fondurilor, existând numeroase alte priorități. Conform legii, un proprietar care deține un monument istoric poate fi tras la răspundere pentru starea în care se află monumentul. De cele mai multe ori, un proprietar de monument istoric (privat) lasă intenționat în paragină clădirea sau o incendiază cu scopul de a beneficia de teren; cel mai adesea se întâmplă în centrele istorice ale localităților, acolo unde terenul este foarte scump.

Astfel, îl eliberează și construiește ceva (birouri, hotel, comerț) care să îi aducă profit.

În exemplele tale (vezi fotografiile de mai jos – n.r.), e posibil ca acele clădiri să fi fost părăsite (nu se cunosc proprietarii, aceștia sunt plecați în străinătate, le-au revendicat și nu s-au putut ocupa de ele) sau proprietarii lor nu au bani pentru lucrări. Dacă clădirea nu este monument istoric, obligațiile proprietarului scad, iar statul are puține pârghii sau deloc pentru a menține în picioare o astfel de casă.

Șansa acestor case, nemonument istoric, este ca ele să fie evaluate și cuprinse în documentațiile de urbanism, la nivel de unitate administrativ teritorială (comună, oraș, municipiu), și protejate conform legii.

Până se apucă cineva să facă ceva mai concret, dar nu să tragă niște vopsea roz pe pereți, te las cu niște fotografii. Cele de mai jos sunt doar câteva dintre vechile casele cu valoare arhitecturală și istorică lăsate în paragină, dar care merită o soartă mai bună.