Am vorbit cu Radu Jude despre filmul care-ți arată cum românii au ucis sute de mii de evrei

Țara Moartă, filmul lui Radu Jude, spune povestea anilor '30-'40 din România, printr-o alăturare inedită de trei planuri. Primul este format din imaginile lui Costică Acsinte, fotograful din Slobozia, ale cărui cadre arată viața normală, cu oamenii obișnuiți ai epocii, figurile lor și existența de zi cu zi într-un context încărcat. Al doilea este jurnalul medicului evreu Emil Dorian, care descrie toate atrocitățile și crimele la care erau supuși evreii, narat de Radu Jude, cu vorbe care te îngheață. Ele sunt sparte de un al treilea discurs al filmului, cel al propagandei, cu înregistrări de epocă.

Ai spune că e un film simplu - poze peste care se aude un voiceover. Te înșeli. Tocmai alăturarea asta rupe: senzația de viață normală pe care ți-o dau fotografiile și contextul istoric crunt pe care ți-l dă povestea, care par să nu aibă legătură între ele, și care tocmai asta arată: lumile paralele în care trăim. Și afli ceea ce niciodată manualele de istorie nu ți-au spus - că românii au ucis câteva sute de mii de evrei în cele mai cumplite moduri cu putință și că, după Germania, suntem pe un îngrozitor loc doi.

Am stat de vorbă cu Radu Jude despre toate aceste lucruri și cu gândul la tendințele conservatoare și naționaliste din ce în ce mai pronunțate din ultimul timp, la intoleranță și la multe altele.

VICE: Cum ai ajuns la alăturarea fotografiilor lui Costică Acsinte cu Jurnalul lui Emil Dorian? Și cum i-ai descoperit?
Radu Jude: Le-am alăturat oarecum de la sine, pentru că în perioada aia făceam research pentru noul meu film, „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari". (Apropo, titlul e cu tot cu ghilimele, fraza nu îmi aparține, este un citat din Mihai Antonescu; m-am amuzat să citesc undeva un comentariu, persoana respectivă se plângea de titlul acestui proiect, dar nu părea să fie deranjată de cel care a rostit fraza respectivă și de contextul în care ea a fost spusă). Așa că ideea a fost să pun fotografiile lui Acsinte în contextul politic al epocii, să le ofer un fel de ramă sonoră, totul pornind de fapt de la o idee simplă, dar uitată foarte des: o imagine arată ceva și ascunde implicit ceea ce nu arată. Asta e tot.

Am văzut oameni (și m-am văzut și pe mine) ieșind în lacrimi de la filmul tău. Te așteptai la reacții atât de emoționale?
Nu, cred că e un film mai degrabă cerebral, care ar trebui să îi facă pe spectatori să se gândească la lucruri care țin de felul în care percepem imaginile, de felul în care ne uităm la ele. Dar asta e doar interpretarea mea, e un film destul de deschis construit, cât să poată oferi și alte direcții de abordare. Acum ceva vreme am comentat cu Christian Ferencz-Flatz, un filozof interesat de cinema, o frază tulburătoare a lui Walter Benjamin, și anume: „Orice document al culturii este totodată și un document al barbariei". Christian, care e specialist în opera lui Benjamin, i-a și tradus câteva lucrări importante pentru editura Tact (alături de Idea, e singura editură din România care publică lucruri cu adevărat interesante, în opinia mea), îmi spunea că fraza asta ar fi mers ca motto pentru Țara moartă, pentru a-i invita pe oameni să vadă filmul în această direcție de gândire și nu în cea a eventualei vinovății colective. Poate voi face asta când vom scoate filmul pe DVD.

Povestind unor prieteni despre film, reacția era: nu se poate, nu este posibil ca noi românii să fi ucis atâția evrei. Ce crezi despre această falsificare/idealizare/necunoaștere a istoriei? De unde crezi că vine și cum crezi că se vindecă?
Păi vine din felul în care este predată istoria în școală și nu numai. Discursul oficial e unul naționalist-patriotard. Și e o temă care a fost ascunsă începând cu 1947 și relativ puțin discutată în ultimii ani; unele din cărțile importante pe tema asta au apărut în străinătate, istoricii români par mai puțin interesați. Cea mai bună carte despre mareșalul Antonescu rămâne, în opinia mea, cartea lui Denis Deletant, de pildă.

Gândindu-mă la acea „banalitate a răului" de care vorbește Hannah Arendt, te întreb dacă tu crezi că pentru oamenii de atunci răul acela era atât de șocant ca pentru noi sau era, cumva, natural integrat în context? Parte din viață.
Cred că Hannah Arendt folosește expresia asta referindu-se în primul rând la cei implicați în mecanismul de distrugere, la lipsa lor de empatie și de imaginație (deși se pare că în cazul lui Eichmann n-a nimerit-o). N-aș extinde formula ei mai mult de atât sau mi se pare că devine ea însăși banală. Pentru noi toți, ororile care se petrec în jur și nu ne afectează direct fac parte dintr-un fel de normalitate, nu e nimic nou în ideea asta.

Filmul tău lovește, chiar și indirect, în naționalismul românesc și în antisemitism, rasism. Ce părere ai despre atitudinea asta super naționalistă de atunci și de acum? Uite, de exemplu, episodul cu cerutul de mici în română, clar o chestie de instigare căutată și voită la ură.
N-am multe de spus, ca orice om rezonabil consider că naționalismul este pur și simplu nociv, creează o artificială ostilitate între „noi" și „ceilalți", iar politicienii, intelectualii, jurnaliștii etc. care îl promovează sunt iresponsabili.

Spuneai despre referendumul Coaliției pentru Familie că e un demers mizerabil. Ne poți spune de ce crezi că e nociv?
E mizerabil din două motive, cred: o dată pentru că nu văd niciun motiv ca o majoritate (căreia îi aparțin și eu, de altfel) să limiteze (eventualele) drepturi ale unei minorități, mai ales că ele țin de o zonă în care majoritatea nu este afectată în nici un fel, nu are nimic de pierdut. Căsătoria heterosexuală nu ar fi în nici un fel afectată dacă ar exista și căsătorie între persoane de același sex. În plus, motivația declarată, și anume „salvarea familiei", „creșterea natalității" etc. este una falsă. De ce nu un referendum pentru creșterea pedepselor în caz de violență domestică, pentru creșterea bugetului pentru educație, pentru sănătate șamd? Ar fi cu siguranță mai eficient în sensul inițiativei Coaliției pentru Familie. Dar mi se pare evident că ceea ce îi interesează nu are legătură cu „salvarea familiei", ci cu ura față de minorități și, poate, cu creșterea influenței în societate, atât a Coaliției pentru Familie, cât și a Bisericii Ortodoxe Române.

Au fost și reacții negative, agresive la film. Care au fost cele mai dure „acuzații" și cele mai violente mesaje?
N-am urmărit sistematic, dar am văzut destule, de la fel de fel de amenințări până la deliruri de un amuzament rar. Nu am nicio problemă cu ele, cred că e normal ca oricine are o opinie să și-o exprime în ce termeni dorește.

Ce i-ai spune direct unei persoane care are discursul clasic: să moară evreii, ungurii, țiganii și alți „dușmani"?
Ceea ce le spun întotdeauna celor pe care îi aud, uneori, cu astfel de discursuri (șoferi de taxi, cunoștințe întâmplatoare prin tren sau avion etc.): că eu însumi sunt rom/ungur/evreu etc. E foarte amuzantă reacția celuilalt, de obicei spune rapid: „Nu mă refeream la dumneavoastră, ziceam așa, în general".