Atacurile de panică nu sunt la fel pentru toată lumea

În timpul ultimului meu an la facultate, viața mea socială arăta așa: primeam un mesaj de la cineva care mă invita în oraș seara, nu conta unde: o petrecere, film, un pahar la un bar local, și acceptam bucuroasă, ca un extrovertit nesimțit care se folosește de orice scuză ca să nu învețe. Dar de fiecare dată, cu o oră sau două înainte să ne întâlnim, începeam să mă simt rău. Pielea îmi transpira. Mă apucau frisoanele. Mi se făcea greață și trebuia să fug la baie la fiecare zece minute. În cele din urmă sunam să anulez. Iar la câteva minute după ce anulam, de fiecare dată începeam să simt mai bine.

În retrospectivă e evident că aveam niște probleme de fond, pentru că nu contractam niciun virus de fiecare dată când trebuia să ies din apartament și apoi mă vindecam miraculos. Dar atunci mi-a luat aproape un an să-mi dau seama ce se întâmpla cu mine. Mi-am dat seama abia când am ajuns la un terapeut ca să cer ajutor pentru PTSD (Sindrom de Stres Post-Traumatic) când am realizat că aceste crize erau de fapt doar fețe diferite ale aceleiași probleme – anxietate severă.

La televizor și-n filme, atacurile de panică arată într-un singur fel: Personajul care are atacuri de panică se ține de piept, ia o gură de aer și apoi respiră într-o pungă de hârtie ca să se calmeze. Dar nu și la mine, și probabil de aia mi-am petrecut o bună parte din an crezând că era ceva în neregulă cu mine. Anxietatea – m-am gândit – nu a fost o experiență fizică, cu excepția faptului că arătam de parcă aveam un atac de astm. Nu semăna cu frisoanele, durerile și greața. Nu arată ca și cum te caci pe tine în timpul unei întâlniri pentru că o mașină a claxonat prea tare în fața unui restaurant (poveste adevărată).

Dar pentru mine și cei 40 de milioane de adulți care trăim cu anxietate este cu siguranță o experiență fizică. Când creierul nostru simte pericol (real sau perceput, un atacator care se apropie sau claxoane puternice), amigdala trimite un semnal de alertă la hipotalamus, care apoi eliberează o cascadă de hormoni precum cortizolul și adrenalina ca să pregătească restul corpului pentru acțiune. Fiziologii au numit asta „răspunsul de luptă sau fugi”, din moment ce i-a pregătit pe strămoșii noștri fie să lupte împotriva pericolului fie să fugă mâncând pământul.

Eliberarea hormonilor ne face inima să bată mai tare, ne crește tensiunea și ne ascute simțurile, odată cu alte simptome fizice, toate ca să putem răspunde la pericol. Mai mult, cartea Mindfulness and Psychotherapy explică cum hipocampul, care este aproape de amigdală, este responsabil pentru stocarea amintirilor emoționale, lucru care înseamnă că și o amintire traumatică sau ceva care ne amintește de pericol poate declanșa același răspuns de panică.

Când privim anxietatea dintr-o perspectivă evoluționistă, simptomele fizice încep să aibă mai mult sens. Dar de ce cineva s-ar putea căca pe el în timpul unei întâlniri pentru că o mașină a claxonat prea tare și ar fi nevoit să fugă acasă să-și schimbe pantalonii? Asta se datorează răspunsului corporal al conexiunii intestin-creier, care explică greața, voma și scăpatul pe noi pe care le-am putea experimenta într-o stare extremă de emoție, spune psihoterapetul din New York, Laura Federico.

„De fiecare dată când cineva are parte de o suferință emoțională, ea se exprimă cumva”, explică Federico. „Și când lucrurile se întâmplă la nivel emoțional, ele schimbă ce se întâmplă în intestin.” Stresul, depresia sau anxietatea chiar pot schimba fiziologia intestinului sau să ne facă tractul gastrointestinal să se contracte sau să se miște. Anxietatea poate chiar acutiza inflamația din intestin sau să ne facă mai vulnerabili la infecții. De asta facem diaree, avem dureri de stomac, greată sau chiar vomităm când avem o criză, îmi spune ea.

Pe lângă balonare, anxietatea se poate manifesta și ca durere în alte părți ale corpului. „Câțiva dintre clienții mei au o durere într-o zonă specifică a corpului lor despre care cred că-i ceva mai serios, însă au ajuns să-nțeleagă că e un semn că-s stresați”, spune Federico. „Ar putea fi o durere în gât, la subraț, sau pe spate, dar toate aceste tulburări fizice pot fi direct legate de anxietate.”

Pentru unii pacienți, durerea localizată se poate datora modului cum au fost crescuți să înțeleagă anxietatea și să-și exprime emoțiile, spune Federico. „Pentru cineva care a crescut crezând că emoțiile sunt slăbiciuni, s-ar putea să nu fie ok să spună Mă simt stresat. Se poate să fi fost crescuți într-un mediu în care au văzut pe cineva care avea un atac de cord și apoi au fost martori la intervenția medicală, lucru care i-a făcut să creadă că durerea fizică e o formă mult mai acceptată social decât cea psihică.”, spune ea. Se poate ca mintea noastră să fie atât de puternică încât încearcă să exprime durerea psihică în orice mod care pare acceptabil social.

Se pare că există la fel de multe simptome fizice diferite ale anxietății ca și numărul de oameni care suferă de așa ceva, indiferent că-i vorba de durere, amorțeală, bufeuri sau diaree incontrolabilă . Dar un lucru pe care l-am învățat – și ce vrea și Federico ca clienții săi să înțeleagă – este că simptomele fizice de anxietate sunt naturale și normale, oricât de ciudate ar putea părea. Și mai mult, să recunoaștem simptomele și să știm că fac parte din modul cum experimentăm anxietatea, poate face toată experiența mai puțin înfricoșătoare.

La facultate, chinuindu-mă cu diaree, frisoane și bufeuri, m-am dus la clinica din campus după ce am lipsit o săptămână de la cursuri, și le-am spus asistentelor suspinând că mor sigur de gripa porcină. Când am aflat că de fapt aveam un atac de panică prelungit, m-am simțit umilită la început, apoi rușinată, și-ntr-un final eliberată. Federico are dreptate: Să știi cum se simte anxietatea la nivel fizic, pentru propriul tău corp, poate să te elibereze de multă teamă care te ține captiv în acea stare acută. Din păcate încă mai am acele simptome când am un atac de panică, dar faptul că știu că ele fac parte din modul cum simt eu anxietatea mă ajută să opresc panica. În câteva minute, fără să-mi contramandez planurile, încep să mă simt mai bine, de fiecare dată.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.