Scaunul de spital pe care au stat sute de români, ca să înțeleagă durerea

Eram cu mâna pe clanță, când Melania Medeleanu mi-a spus: „Poți să îmbrățișezi persoana dinăuntru când faceți schimb”. I-am zis că nu cred că pot să fac asta. Aveam emoții inexplicabil de mari. Am intrat ușor jenată și n-am zis nimic, tipul de pe scaun s-a ridicat și mi-a spus „bună”, abia atunci am reacționat și eu. „Vezi că e fierbinte rău scaunul. Ai grijă de el”, mi-a zis. Am zâmbit, el a ieșit din cameră. Nu ne-am îmbrățișat. Am rămas singură cu scaunul ăsta despre care auzisem că te lovește acolo unde nu știi că te doare. M-am așezat și-am început să citesc mesajele proiectate pe peretele din spatele meu: „De ce el? Nu a făcut nimic rău!”, „Nu mă ridic de aici până nu se ridică și ea”, „De ce nu-mi spuneți nimic?” și alte strigăte de disperare. Sunt vocile mute ale părinților care-au stat pe scaunul de la marginea patului.

N-am copii, dar cred că nu există tragedie mai mare pentru un părinte decât neputința în fața bolii care-i roade copilul. N-am așteptat moartea la capul nimănui. Bunicii s-au dus rapid. I-a mâncat și pe ei cancerul. N-am cunoscut durerea asta, viața a fost blândă cu mine.

Așa că, în primele minute, cât am stat pe scaunul ăla, am simțit că-mi zburau gloanțe prin minte. Era o gălăgie atât de mare încât n-am reușit să mă concentrez decât după ce mi-am fixat privirea pe cutia de șervețele așezată pe pat. Apoi m-a lovit un val de recunoștință. Eu n-am fost niciodată în patul ăsta pe care-l păzesc acum. Am stat o singură noapte internată-n spital, dar aproape că nu se pune. Mi-am petrecut copilăria prin spitalele în care mama lucra ca asistentă medicală. Atunci spitalul era locul meu de joacă, liftul de la Studențesc, camera asistentelor în care puteai să tai fumul de țigară cu cuțitul, curtea spitalului jegoasă și răpciugoasă. Nu mi-era frică de ele, în ochii mei, spitalele nu erau monstruozitățile în care mori azi.

Și după toată recunoștința asta, am căzut cu capul în palme și-am început să mă gândesc la ei. Oamenii condamnați la durere, părinții pentru care normalitatea stă aici, pe scaun, în salonul de spital. Crezi că, dacă ai avea un copil bolnav, nu te-ai ridica nicio secundă din locul ăsta care-ți amorțește toți mușchii și-ți înțepenește mintea. Tu ai sta aici, la nesfârșit. „Nu e așa, trei sute de oameni s-au ridicat din scaunul de la spital să se ducă să facă un duș, să doarmă o noapte într-un pat”, sunt cuvintele Melaniei Medeleanu care mi-a spus că, atunci când au închiriat un apartament pentru aparținătorii pacienților oncologici, de la Spitalul Fundeni, mai bine de trei sute de oameni l-au folosit, de-a lungul unui an. N-aveau unde să evadeze, în toată așteptarea asta.

Am rămas cu ochii pe geamul de la Galateca, e libertate dincolo. Se scutură copacii de frunze și-un cuplu de adolescenți se uită confuzi la mine, apoi citesc mesajul de deasupra: „Vom sta acolo până când primim 100 000 de sms-uri pentru MagicHOME, refugiul părinților de lângă cel mai mare spital oncologic din România.” Când scriu rândurile astea, 89 531 de sms-uri au fost deja trimise; mai e puțin.

După jumătate de oră care a trecut prea repede, un băiat bate la ușă și intră. Era schimbul meu. Îmi simțeam inima la fel de tare ca atunci când am venit. Ne-am luat în brațe absolut nefiresc. M-au trecut căldurile și-am ieșit fără să zic nimic. Sunt rare momentele de solidaritate între români. Ne-am înfuriat și ne-am adunat în cazuri tragice: Colectiv și OUG13. M-a surprins o campanie care să mobilizeze atât de mulți oameni, cu sau fără copii, vedete sau cetățeni obișnuiți, pentru o cauză care pare departe de noi.

Dar campania asta, prin care se va finaliza construcția și mobilarea unei case, în apropierea spitalului Fundeni, n-a fost doar despre sms-uri și strângere de fonduri, despre ce nu face statul român, despre lipsuri și durere, a fost o experiență intimă cu noi înșine. Și-am fost câteva sute de români.

Tocmai d-asta i-am întrebat și pe alți oameni, fără copii, ce-au simțit când s-au așezat pe scaun și-au așteptat.

„Când plecam undeva, se panica mereu. Că pică avionul, că e epidemie de nu știu ce gripă, că e taifun, că vine sfârșitul lumii. La fel cam la orice se întâmpla cu mine, fie că munceam prea mult, nu mâncam suficient, mă îmbrăcam prea adolescentin, divorțam, îmi stătea părul prost, răceam, stăteam prea târziu prin oraș sau mă durea ceva. Îmi dădea like la toate postările, îmi citea toate articolele și, când eu nu aveam chef să vorbesc cu ea despre diverse lucruri, le întreba pe prietenele mele dacă-s OK. Uneori nu eram. Mă enerva grija asta, credeam eu, exagerată. Când stăteam pe scaunul de la MagicHOME, mă gândeam, într-un roller coaster de emoții, ce ar fi simțit ea, dacă ar fi stat în spital lângă mine. Nu știu și nu pot să știu ce simte un părinte când stă lângă copilul lui, cum nu am avut nicio idee despre ce urma să simt eu cât am stat pe scaun lângă mama sau sprijinind pereții spitalului. Ce simți în momentele alea nu seamănă cu nimic, sunt emoții pe care pur și simplu nu le recunoști. Pe scaun nu am stat mult, pentru că, cea mai mare parte din timp, mama a fost în terapie intensivă. Sunt opt luni de când mama nu mă mai întreabă când mă las de fumat și golul ăsta nu se poate umple vreodată.

Pentru mine, atunci a fost primul și singurul, până acum, moment în care m-am lovit pe bune de sistemul medical românesc. Pot să spun, stăpânindu-mi nervii, că e îngrozitor și degradant, pentru pacient în primul rând, dar și pentru aparținători. E consecința nepăsării, corupției, banilor plimbați dintr-o parte în alta (nu mă refer la plicuri, mă refer la bugetele mari) și sifonați pe unde se poate, care nu mai pune omul în centru. Iar asta se vede. Nimic nu te pregătește pentru ce se poate întâmpla. Dar, în tot iureșul sistemului medical românesc, când alergi disperat și furios dintr-o parte în alta, cauți soluții, medicamente, medici sau aștepți neputincios să vezi ce efect va avea un tratament sau altul, ai nevoie de sprijin și de momente de liniște. MagicHOME fix asta face pentru părinții copiilor bolnavi de cancer și bine face, pentru că, dacă statul nu face, trebuie să facă cineva. Și, până la urmă, nu te poți baza pe stat pentru orice, trebuie să mai facem și noi lucruri.”

„Acum 25 de ani pe un astfel de scaun stătea și mama, lângă patul meu în secția Oftalmologie a Spitalului Militar. Nu pot pretinde că înțeleg drama unui părinte al cărui copil este bolnav de cancer, nici măcar al unuia al cărui copil e răcit. Dar pot spune de ce e nevoie de MagicHOME. Când eram mic, mergeam atât de des la doctor, în București, încât învățasem stațiile între Severin și București pe de rost, deși nu știam încă să scriu sau să citesc. Eram doar eu și mama. Într-una din zile, la Caracal, în timp ce mama era atentă la mine, unul a profitat de moment și i-a furat geanta. Cu actele și toți banii pe care îi avea la ea. Vreau să spun, de fapt, că părinții cu o situație modestă veniți din provincie se lovesc de Bucureștiul nostru aglomerat, grăbit, murdar și ignorant la problemele lor. Se lovesc de taximetriști șmecheri, de asistente plictisite și de doctori uneori neputincioși în fața bolii. Ce le poate oferi MagicHOME e un mic refugiu și un strop de demnitate în lupta lor inegală și crudă.”

„Am stat pe scaunul MagicHOME, deși nu am copii. Am stat pe scaunul acela, dar m-a durut ca și cum aș fi avut. Sau cum îmi imaginez că trebuie să fie. Pentru că, acolo, durerea trece dincolo de un pat de fier din spital și de un scaun de lemn care-l veghează. Chiar și de animăluțele de pluș. Pe una dintre păpuși scria Ruxandra. Pe mine mă mai cheamă și Ruxandra. A fost puțin și despre mine, așa cred. Despre cum simt eu durerea și cum mă lupt eu cu ea. Și mi s-a părut supraomenesc. Îți imaginezi cum e să fie durere pentru copilul pe care l-ai născut, sânge din sângele tău și suflet din sufletul tau?! Eu nu pot. Eu doar am simțit ceva ascuțit și adânc, despre care-mi pot doar imagina că seamănă cu durerea aia.

Nu cred că te mai poți gândi la tine, acolo, tu, părintele acelui suflet. Ei, exact asta vor să facă cei de la MagicHOME – să se gândească ei la părinții aceștia, să-i ajute ei. Părinți sau nu, eu zic că toți avem un copil în noi care și-ar dori să facă o magie și să le ia acestor oameni din povară.”

„Faptul că în fiecare an 500 de copii sunt diagnosticați cu cancer reprezintă o traumă continuă pentru familiile lor și pentru noi ca societate. Faptul că familia locuiește pe un scaun zile, luni, ani plângând și îndurând te îndeamnă la acțiune. Este o rușine pentru noi, ca țară. Mi-aș fi dorit ca primul așezat pe scaun să fie președintele țării mele, ca model. Îndemnul pentru mine a venit când mi-am dat seama de urgența unui astfel de proiect și totodată de credibilitatea și seriozitatea inițiatorilor. Contează mult în România. M-am programat seara, după 22.00, când meditația are alt efect, iar prima senzație la intrare a fost chiar de spital. La un moment dat mi se părea că aud zgomotul unor aparate medicale de spital, deși nu erau. Gestul de a îmbrățișa persoana pe care am regăsit-o pe scaun și la plecare de a fi îmbrățișat de cel care m-a înlocuit m-a emoționat, chiar dacă erau niște străini.

Cel mai mult m-a impresionat caietul cu mărturii. Dintre toate, cele ale copiilor și ale voluntarilor MagiCamp m-au emoționat enorm. Cineva scria că „ar rămâne tot timpul pe scaun, dacă boala numită cancer ar dispărea”. Deși experiența este scurtă, nu poți rămâne nepăsător la suferința copiilor. Nu poți înțelege intensitatea suferinței unui părinte. Ca psiholog este foarte greu. Nu-mi doresc decât ca astfel de proiecte să se multiplice. A fost unul dintre puținele momente de umanitate și solidaritate profundă trăite în ultimi ani, ca români.”

Dacă vrei să donezi doi euro pe lună pentru casa MagicHOME care va deveni refugiu pentru aparținătorii copiilor bolnavi de cancer, trimite prin SMS cuvântul MAGIC la 8844.