M-am dat soție bătută și am întrebat preoți ortodocși din București dacă ar trebui să divorțez

„Ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”, zice Biblia. Însă, cuvintele astea pot fi luate per se într-o țară în care 60% din compatrioții tăi cred că violența e ok atunci când rămâne în familie, iar la fiecare 30 de secunde, o femeie e lovită.

Trăiești într-o societate în care 72% din concetățenii tăi cred că biserica oferă răspunsuri pentru viața de familie. Asta pentru că după jumătate de veac în care comunismul s-a băgat până și-n paturile românilor, se pare că ne-am obișnuit prea mult cu ideea. Însă, oricât de atee aș fi, nu neg rolul pe care-l poate avea biserica în conservarea unui simț comunitar sau ridicarea celor mai vulnerabili dintre noi. Cu asta în minte, am vrut să aud ce spun preoții, în privat, despre violența domestică, una dintre cele mai mari probleme într-o țară în care femeile ajung să-și facă dreptate abia la CEDO.

În multe cazuri, femeile lovite de soartă și de soț ajung să caute un răspuns la un duhovnic, că lucrurile nu-s mereu simple. Biserica nu-i oarbă la ideea de divorț, îl acceptă atunci când e vorba de chestii serioase: adulter, erezie, lepră, avort sau bătrâna impotență. Însă, aparent nu are mereu aceeași deschidere și pentru violența domestică, că o palmă sau un pumn în coaste nu-i motiv serios de divorț atât timp cât nu reprezintă un atentat la viață, așa cum e crima de a avea control asupra propriului tău corp, evident.

Ca să aflu și eu ce răspunsuri are biserica pentru problemele din viața de familie, m-am dat femeie bătută și am mers la spovedanie să întreb niște preoți ortodocși dacă divorțul e păcat atunci când mi-o iau constant la coaste. Nu i-am găsit pe cei care cred că femeia ar trebui să fie supusă bărbatului. În schimb, am dat de unii care zic că și femeia e de vină, alții care cred că ar trebui să comunic mai bine atunci când îmi sar dinții din gură, dar și peste cei care cred că violența e cel mai serios motiv de divorț, așa cum e și lipsa de iubire. Nimeni nu te poate obliga să stai lângă un om, nici măcar Dumnezeu.

Pentru că spovedania este confidențială, chiar și cea strâmbă ca a mea, nu voi da niciun nume de preot sau de biserică la care am fost în București.

Când am ajuns în prima biserică, popa se răstea la cei care îngenuncheau la moliftă, un ritual pre-spovedanie al cărui rost nu am reușit să-l înțeleg în cele două săptămâni în care am rătăcit prin prea multe lăcașuri ortodoxe din București. Mi-a spus și că are o țâră de boală pe „toți proștii” care vin să ceară iertare și nu se sfiește vreodată să-i ia la rost în fața lui Dumnezeu.

„Ăla în flăcări de pe rug a spus memorabile cuvinte sancta simplicitas, adică sfânta prostime. Să știți că prostia prin naivitate e sfântă, că nu ai ce să-i ceri.”

Bine, atitudinea asta nu prea ajungea și la opțiunile sale despre divorț și violență împotriva femeilor. Lui i-am cerut un sfat pentru o bună prietenă pălmuită de al ei bărbat și am auzit aceeași justificare vasluiană pentru violența domestică, pentru că oricum femeile au gura mare și asta e, uneori nu te poți abține.

Am plecat repede de acolo și nici nu i-am strecurat în mână un dar pentru biserică, așa cum am văzut că se cade la spovedanie în București.

În două săptămâni am strâns mai multă experiență de spovedanie decât într-o viață. Chiar mi s-a recomandat să-mi fac un sumar al păcatelor, că preoții nu au timp de toate prostiile tale. Cu toate astea, nu toți te expediază în două minute de stat în genunchi sub sutana duhovnicească. Am dat și peste oameni care au timp să te asculte și care chiar încearcă să înțeleagă problema.

Am îngenuncheat în fața lui și am trecut la mărturisit tot ce aveam pe suflet: că bărbatu’ a rămas fără loc de muncă, bagă la păcănele și mă lovește, dar nu cât să mă bage în spital. Deși, viitorul e incert, ca pentru multe femei în situația asta. Părintele mi-a zis că nu trebuie să mă grăbesc la divorț, că poate mai bag niște comunicare, poate încerc ceva fermitate, ceva amenințări. Chiar dacă îmi sparge dinții din când în când, asta nu înseamnă că nu trebuie să-i arăt afecțiune.

„Omul care deprinde genul ăsta de refulare, pur și simplu să învinovățească pe altcineva pentru problemele sale și să-l transforme în sac de box, nu se oprește până nu desăvârșește opera. Bine, bărbații care au voință se opresc”, mi-a spus el.

Mi-a mai zis că violența nu poate să fie minimalizată, dar a minimalizat-o.

Acum, nu știu dacă ideea de comunicare e cea mai bună când răspunsul primit constă în pumni și palme, dar este o variantă, în ochii unor preoți, pentru a nu strica sfânta taină a căsătoriei în fața lui Dumnezeu.

Mi-am mărturisit ultima bătaie, iar popa mi-a povestit despre o altă fiică duhovnicească, că pe perna aia a mai stat înainte și o femeie cu trei copii, care devenea periodic sac de box pentru al ei bărbat, part-time muncitor în Italia.

Cu un asemenea expozeu de început, am zis că am șanse să găsesc ceva înțelegere, că nu crede că-i păcat să divorțezi și nici să stai lângă un bărbat care te rupe cu bătaia. Însă, mi-a spus că nu trebuie să fiu atât de grăbită, că trebuie să mă rog, să nu regret cumva o despărțire de un spărgător de dinți.

Și la a patra spovedanie, răspunsul a fost tot comunicarea și ruga, pentru că omul mai are rătăciri și mai trebuie să-i dai șanse chiar și când scoate sângele din tine, ori cel puțin asta zice popa.

„Dacă el este de vină pentru violenţă, normal că e un păcat. Orice om poate să aibă rătăciri în viață, dintr-un anumit motiv. Cine știe ce! Avem un motoraș care lucrează mai mult pentru noi înșine. Trebuie să porți o discuție, să-i mai dai o șansă înainte să vă separaţi. Nu vedeți că peste tot, chiar și-n lumea civilizată, se mai dă o șansă. Câteodată îți poate părea rău pentru asemenea decizii (de a da divorț) care sunt luate prea pripit sau la supărare. Încercați să comunicați. Doamne ajută!”

Nu am dat doar peste oameni care mi-au cerut să stau în genunchi și să caut răspunsuri prin rugăciune, că preoții trăiesc și ei în secolul 21.

Și cu această gură de aer proaspăt am zis că-i vremea să-mi închei experiența cu spovedania.

În București, există totuși centrul „Patriarh Justinian Marina” de primire în regim de urgență a mamelor cu copii victime ale violenței domestice, al Asociaţiei „Diaconia“ din cadrul Arhiepiscopiei Bucureştilor. E un refugiu marca BOR pentru femeile credincioase, dar care au înțeles că nu-l supără pe Dumnezeu dacă aleg să plece de lângă soțul abuziv.

Însă, trebuie să știi că până ai ajuns la acest capăt de text, vreo 22 de femei și-au luat bătaie în România.

*Dacă te afli într-o situație de violență domestică sau știi pe cineva într-o astfel de situație, sună la numărul unic național, gratuit: 0800 500 333, pentru ajutor.