Cum e să fii, în același timp, tânăr, rom și ungur într-un cartier sărac din România

„Căutăm de lucru și ne zic «țigani sunteți! nu trebe, nu trebe, n-avem de lucru». Eu sunt și ungur și țigan în România - asta e cea mai mare problemă. Nu dă de lucru.”

Asta îmi spune un băiat de 28 de ani când îl întreb cum e viața în Miercurea Ciuc. I se spune Ndiac și locuiește pe strada Primăverii, cea mai amărâtă uliță de la marginea orașului.

Peste 200 de oameni stau aici, în case construite din cartoane și lemne găsite sau în containere vechi și ruginite care se inundă până la genunchi atunci când plouă.

Săptămâna trecută am fost la Baia Mare, să vedem cum trăiesc puștii în Craica, una dintre cele mai sărace cartiere din oraș. Acum am ajuns la Miercurea Ciuc, unde tinerii se plâng că au probleme pentru că sunt și romi și unguri. Le este aproape imposibil să-și găsească de muncă, nu pot să-și facă acte și, din în când, primesc amenzi de la poliție pentru că nu au buletin.

Dora, o femeie în vârstă de 34 de ani, spune că a încercat să se angajeze ca femeie de serviciu la o alimentară. Câteva zile a mers bine, era plătită cu ora și grijile păreau că dispar. Dar când patronul a aflat unde locuiește a dat-o afară.

„Asta e România, cum te îmbraci așa te salută. Noi murim de foame și ăia în Parlament mănâncă ciorbă la reducere și habar n-au cât costă o pâine aici. Cine fură un kilogram de cartofi, pe ăla îl bagă în pușcărie. Dar cine bagă banii de străzi în buzunar, ce se întâmplă cu el?”

Dora are trei copii acasă și își face calcule peste calcule ca să-și dea seama de câți bani mai are nevoie ca să cumpere de mâncare pentru ea și familia ei. Soțul ei este în pușcărie și trebuie să se descurce singură cu fetele, să le îmbrace, să le cumpere caiete și să le trimită la școală.

„Măcar ele să învețe carte și să plece de aici.”

Ca să treacă timpul mai ușor, își plimbă copiii prin zăpadă. Ele înghesuite într-un lighean, iar Dora le trage cu o sfoară. Mâine se duce din nou în oraș să-și caute de lucru.

Câteva case mai încolo, Ndiac bate un cui în tocul ușii. Vorbește rar și apăsat, poartă o geacă de piele găurită și o căciulă murdară. Zice că acum câțiva ani muncea la o fabrică, tăia scânduri și câștiga cât să se descurce.

„Ne permiteam să trăim! Și să cumpăr de mâncare copiilor.”

Dar fabrica s-a închis și de atunci se chinuie să-și găsească de muncă.

„Stăm toată ziua acasă, nu avem bani de nimic, nici de televizor, nici de nimic.”

Din când în când, mai au oamenii de prin oraș nevoie de ceva și el ajută.

„Dar cei mai mulți mă înjură și-mi zic să-mi văd de treabă când văd că-s țigan-ungur.”

Trăiește din alocația copiilor, dar nu le ajunge pentru mâncare și lemne. Chiar și așa, iarna asta a reușit să strângă ceva bani pentru lemne, ca să nu moară de frig. Numai că atunci când s-a dus să-și cumpere, pădurarul l-a refuzat:

Prietenul lui, Istvan, are 23 de ani. În timp ce descarcă niște fiare vechi dintr-o căruță, îl completează pe Ndiac:

„Mai vine poliția ca să altoiască oamenii, să facă o razie, să verifice cine lucrează, ce-ai făcut, unde ai fost, ce-ai făcut alaltăieri, ce faci mâine, dacă faci figuri, te ia, te bubuie bine. Iar dacă nu cunoști româna, te bate oricum, că știu că nu ai ce să le faci. Dacă vorbești țigănește sau ungurește și intri în secția de poliție ca să faci o reclamație, nu te ascultă nimeni. Ba poate îți iei și un baston peste ceafă.”

Polițiștii le dau amenzi și pentru că nu au cărți de identitate, însă oamenii nu au cum să-și facă acte pentru că locul în care trăiesc nu există din punct de vedere legal. Ca să aibă curent, toată lumea a trebuit să-și tragă cabluri de la singurul om care are buletin pe strada Primăverii.

Nici canalizare nu au. Singura sursă de apă este o țeavă îndoită care iese din pământ și merge în continuu, altfel îngheață. Iar vara, când nu e frig, noroiul ia locul zăpezii, așa că devine greu să mergi pe uliță. Dar tot când vine vara apar ciupercile în pădure și atunci merg toți la cules ca să le vândă sau să-și facă de mâncare.

Istvan ar pleca din țară dacă ar putea, dar nu are cum să-și facă pașaport pentru că: „unu la mână, e prea scump, doi la mână, nu am acte ca să demonstrez că locuiesc aici”.

Când îi întreb dacă primarul a venit vreodată să vadă cum trăiesc, Istvan și Ndiac spun că nu-l văd decât înainte de alegeri.

„Vine din curte în curte să ne spună să votăm cu el că dacă nu ne dă amendă. Iar după își trimite polițiștii să ne verifice buletinele provizorii, să vadă dacă am mers la vot sau nu. Și mergem și-l votăm, ce să facem?”

Am ajuns în capătul uliței așa că ne întoarcem ca să mergem mai departe prin alte cartiere aflate la marginea societății. Dora se apropie de noi ca să ne conducă și ne spune cu juma de suflu:

„Știți, noi aci nu trăim cum putem. Noi murim cum putem.”