Ploșnițele mi-au schimbat viața în bine

Am o relație mai bună cu vecinii, o casă mai ordonată și îmi fac mai puține griji despre chestiile inutile.

de David Caprara; translated by Raluca Miheșan; ilustrat de Kira Dane
|
aug. 23 2018, 4:00am

Ilustrație de Kira Dane  

Apartamentul meu din New York este infestat de ploșnițe. Chiar dacă este o chestie care le provoacă multora anxietate, depresie și uneori facilitează apariția sindromului posttraumatic, invazia de insecte m-a făcut să privesc altfel lumea. Schimbarea drastică a rutinei zilnice mi-a oferit un sentiment de ușurare.

Doctorul Steven Brodsky, un psihoterapeut din New York specializat în tulburarea obsesiv-compulsivă, a tratat zeci de persoane care au fost neliniștite de dăunători. „Este foarte traumatizant”, a explicat Brodsky într-un interviu la telefon. „Oamenii îndură din păcate fie rușine sau secretomanie, fie ostracizare și izolare în unele cazuri. Este foarte, foarte dificil să știi cât de puțin control au oamenii în astfel de situații… Sunt pur și simplu îngroziți.”

Atunci când are loc o invazie, îți dedici tot timpul ca să scapi de creaturile astea. Deseori, traiul alături de ele le provoacă unora un sentiment intens de paranoia și te face să te întrebi dacă nu cumva fiecare fir de praf sau sămânță de floarea soarelui nu este cumva un gândac. Toate produsele pe care le-am cumpărat de pe Amazon ca să scap de bestiile astea (insecticid organic pentru ploșnițe, bandă adezivă ca să astup toate căile posibile de intrare, suport de plastic pentru pat) nu m-au ajutat prea mult. Cea mai eficientă metodă este pulverizarea unei soluții chimice, ceea ce înseamnă că trebuie să-ți împachetezi întreaga viață în niște saci de gunoi și să trăiești așa săptămâni întregi. Dar nici măcar asta nu garantează că o să scapi de ele.

Brodsky mi-a povestit despre un cuplu care a fost atât de afectat psihic de insecte încât cei doi au ajuns să cheltuiască în jur de 25 000 de dolari ca să scape de ele.

Matt Moers, unul dintre proprietarii firmei EZ Bed Bug Exterminator din New York, mi-a explicat că măsurile astea drastice sunt rezultatul unor informații eronate, dar iadul prin care trec oamenii din cauza acestor dezinformări este real. „Am avut o clientă care nu și-a văzut fiica mai bine de un an pentru că n-a vrut s-o infesteze și pe ea”, a spus Moers. „Era deprimată. [Ploșnițele] pot avea cu siguranță un impact asupra vieții tale.”

Deci cum se face că eu am rămas cu niște stări pozitive?

Suspiciunea mea inițială a fost că ploșnițele mi-au intrat în cavitatea nazală în timp ce dormeam și mi-au ros din cortexul prefrontal. Totuși, se pare că ploșnițele se mulțumesc cu sânge din locuri de unde pot mușca ușor și că o lobotomie este un scenariu puțin probabil.

Mai degrabă ploșnițele și bătălia non-stop pentru exterminarea lor mi-au dat peste cap rutina monotonă care-mi cuprinsese viața metropolitană melancolică și mi-au permis să văd dincolo de orizont, dintr-un punct strategic nou. Înainte nu realizam că petreceam ridicol de mult timp la un job stresant în centrul orașului Manhattan și că naveta zilnică cu metroul mă termina. După ce mi s-a modificat rutina, elementele toxice ale vieții mele de zi cu zi au devenit mult mai vizibile.

Acum am mult mai puțin timp ca să mă ocup de alte chestii care obișnuiau să fie în fruntea listei mele de căcaturi pe care trebuie să le fac, și asta s-a dovedit o treabă chiar bună. Multe dintre vechile mele probleme, precum certurile cu prietenii sau colegii, sunt acum de domeniul trecutului – pur și simplu nu mai am timp. Mi s-a reamintit cum mintea va amplifica orice fel de problemă, minusculă de altfel, și o va face să pară de parcă se apropie sfârșitul lumii. Dar, atunci când apare o problemă mai mare, chiar și cele mai nasoale devin nesemnificative.

Experiența asta m-a făcut și să fiu mai sociabil și să solidific relațiile dintre chiriași. Sunt patru apartamente afectate. Înainte de invazie, mă salutasem cu vecinii mei pe hol de vreo două sau trei ori. Acum că suntem cu toții sub asediu, am putut să ne unim forțele împotriva inamicului nostru comun.

Nu putem să ne evităm în timpul zecilor de drumuri la spălătorie pe care le facem ca să omorâm gândacii care se târăsc pe bunurile noastre. Iar atunci când vecinii noștri se încruntă pentru că știu exact de ce dracu’ facem atâtea drumuri apartament - spălătorie și înapoi, cu saci uriași de plastic atârnați de umăr, le îndurăm împreună privirile morocănoase, exact ca o echipă.

Sigur, nu prea am dormit în ultima vreme, dar, ca rezultat, am fost cuprins de starea aia euforică și m-am transformat într-un țicnit amețit, cu o minte care pune mai puțin preț pe logică și pe grijile de zi cu zi.

Am putut de asemenea să folosesc nopțile alea nedormite ca să învăț. Nu doar despre mine, ci și despre o specie despre care nu știam relativ nimic înainte să se întâmple toate astea. De exemplu, nu știam că ploșnițele se împerechează printr-un proces numit „însămânțare traumatică”, în timpul căruia masculul străpunge abdomenul femelei și-și injectează sperma direct în rană.

Genul ăsta de informații nu-ți alină cu nimic experiența, dar este interesant să știi că acest proces fascinant s-ar putea să aibă loc chiar în interiorul canapelei sau patului tău.

Apartament meu a devenit mult mai minimalist și am mai mult spațiu pentru meditat. Toate resturile care obișnuiau să fie împrăștiate prin jur au fost băgate în carantină, într-un morman negru de saci de plastic. Am redus obiectele pe care le pot accesa rapid la cele esențiale.

Conform doctorului Brodsky, asemenea experiențe te pot face să conștientizezi cât de puțin contează cu adevărat chestiile din casă pe care le aduni de-a lungul timpului.

„Toate bunurile acestor oameni sunt practic aruncate pe fereastră și întregile lor vieți sunt afectate. Este o experiență din care ieși foarte umil”, a explicat Brodsky. „Realizează că o parte semnificativă a identității lor a fost ambalată în niște bunuri materiale fără valoare.”

Se prea poate ca ploșnițele să se fi delectat cu sângele meu, dar în schimb mi-au oferit niște lecții prețioase. Iadul prin care m-au făcut să trec m-a îndemnat să mă întreb dacă nu cumva speciile noastre au evoluat în paralel doar pentru ca noi, oamenii, să învățăm asemenea lucruri. Nu ți-aș recomanda să le cauți, dar dacă New York sau oricare ar fi orașul în care locuiești te lovește cu o asemenea încercare, sfatul meu este să stai departe de prejudecăți și să încerci să înveți câteva ceva în perioada lungă, lipsită de somn, care te așteaptă.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE