Chestii

Cât de nașpa era să faci școala în România comunistă, în ciuda a ceea ce zic nostalgicii

Se dădea șpagă la profesori și atunci, doar că se făcea la ore, pe față, cu sacoșa.

de Mihnea Lazăr
12 Iulie 2016, 10:23am

Serbările școlare mereu au avut ceva comunist în ele. Toate fotografiile aparțin autorului

În fiecare an, în perioada verii, toată lumea se plânge de tineretul zilelor noastre care are probleme cu bacul sau testarea națională. Apoi, imediat, urmează o tiradă lungă despre cum școala era mai bună în epoca lui Ceaușescu, că știau copiii să rezolve ecuații diferențiale și integrale înainte să învețe să respire și alte clișee de nostalgie după visul umed al comunismului, din care trebuia să ieșim cu toții roboți-ingineri, ca să depășim planul cincinal.

Hai să-ți povestesc cum era pe bune școala comunistă, din 1988, când eram în clasa opta și eram obligat să stau ca ucenic la un maistru corpolent, îmbrăcat într-o salopetă ticsită de pete de ulei, care mirosea discret a băutură. La școala nr. 20 din Capitală, aveam cursuri obligatorii de atelier, ca să învățăm cum să tăiem la traforaj mânere pentru sacoșe, să ascuțim scule la polizor și să dăm găuri în diverse bucăți de tablă, în timp ce fetele învățau să croșeteze.

DEGEABA ȘTIAI MATEMATICA LA NIVEL DE OLIMPIADĂ, CĂ PICAI ANUL DACĂ TĂIAI STRÂMB TABLA

Cursurile astea de lucru manual făceau parte din programa obligatorie de învățământ. Diverși maiștri erau aduși din întreprinderile epocii ca să joace rol de dascăli. Dacă nu te pricepeai la șaibă sau tăiai strâmb o tablă, riscai să rămâi corijent și să repeți anul. Degeaba rezolvai polinoame de gradul trei, dacă nu știai diferența dintre un trasator și un căpuitor.

Nu mai zic dacă-i spuneai maistrului că-i bețiv, că riscai, dacă nu o palmă grea, măcar scăderea notei la purtare. Al nostru mânca un măr în fața noastră și ne întreba, ca în transă, „Măi, băieți, voi știți ce se întâmplă dacă arunc mărul ăsta în perete? Vă spun eu: cade pe podea. Dar voi știți ce se întâmplă dacă arunc mărul ăsta cu o viteză mai mare decât viteza luminii? Vă spun eu: o să treacă prin perete fără să lase nicio urmă". Uneori izbucnea în plâns din nimic.

Citește și: Școala românească: între profesorii care mă băteau și ăia care plângeau la ore

Probabil că tovarășul din fața mea nu fusese toată viața muncitor și ajunsese să predea lecții de traforaj într-o școală de la marginea Bucureștiului în urma unei drame personale. Dar nu mă interesa, eram de șase ani un pionier-veteran al Republicii Socialiste România, iar curând făceam 14 ani și urma să intru în Uniunea Tineretului Comunist. Nu empatizam cu profii, mă pregăteam să fac parte dintr-o elită, ce mama naibii. Așa se făcea educația socialistă pe vremea aia. Eram programat să devin un Om Nou.

PIONIERII NE ÎNVĂȚAU SĂ NE PURTĂM CA NIȘTE MILITARI ȘI SECURIȘTI DIN CLASA A DOUA

Intrai în rândurile pionierilor din clasa a II-a, după ce învățai să scrii și să citești. Clasa întâi era un fel de etapă pregătitoare, exact ca în cazul cadeților care se pregătesc să devină militari profesioniști. Era fix ca-n armată. Noi, „pifanii", eram făcuți pionieri sub atenta supraveghere a „veteranilor" din clasa a IV-a. Intrarea în castă se făcea rostind un jurământ: „Eu (numele și prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor".

Autorul, în ziua în care a devenit pionier

Chiar și atunci se făcea discriminare. Elevii eminenți, ca mine, erau făcuți pionieri la Mausoleul Eroului Comunist din Parcul Carol, între urne funerare și cenușa înaintașilor. În momentul în care învățătoarea mi-a înfășurat cravata în jurul gâtului, m-am simțit ca și cum aș fi făcut parte dintr-o elită, un soi de unitate Spetznaz a școlii românești.

Citește și: Învăţământul românesc te prostește mai rău ca-n comunism, deși a rămas neschimbat

Elevii mediocrii erau făcuți pionieri în tranșa a doua. Cel mai des folosit loc pentru o astfel de ceremonie era la Obor, la statuia Răscoalei din 1907. Proștii clasei erau ultimii făcuți pionieri. Evenimentul, lipsit de orice fel de fast, se petrecea chiar în sala de clasă, departe de ochii lumii. Ăștia erau ultimii amărâți, ultimele verigi din lanțul trofic, nimeni nu se obosea pentru ei.

Fiecare clasă își alegea apoi un comandant de detașament, care purta decorații militare cu șnur de culoare galbenă, care era secondat de trei comandanți de grupă, cu șnururi de culoare roșie. Din rândurile comandanților de detașament, clasele de elevi alegeau un comandant de unitate, cu fir albastru. Evident, ăla era de fapt ales de directorul școlii. Avea și un locțiitor cu firul albastru deschis pe uniformă. Mai exista și un sanitar al școlii, care nu făcea, practic, nimic, dar avea fir alb.

Eu am respirat aerul rarefiat al sistemului ca un comandant de grupă, conduceam tot rândul pe care stăteam. Dirijam operațiunile din prima bancă (adică adunam lucrările de control, desemnam elevii de serviciu de pe rândul meu și cam atât). Banca o împărțeam cu o focoasă roșcovană cu pistrui, Andreea, și uneori ajungeam cu obrajii periculos de apropiați unul de celălalt, când foloseam același manual de Citire. Viața în comunism putea fi plină de delicii, dacă făceai parte din elita clasei.

Citește și: Ce probleme aveau bunicii tăi când erau tineri în anii '50

Dar bucuriile vieții de comandant de grupă au fost de scurtă durată. La un moment dat, cuprins de o gelozie nerostită, am tras-o de păr pe Andreea. O atitudine cu totul nepotrivită, care dădea un prost exemplu colectivului. Am fost pus de către tovarășa învățătoare în fața clasei și degradat în mod public: mi-au înlăturat șnurul roșu ca-n filmele americane când le rup epoleții dezertorilor condamnați la Curtea Marțială. M-au trimis la colțul clasei de unde am văzut cum au votat-o, în unanimitate, pe Andreea comandant de grupă în locul meu și m-au trimis într-o bancă la mijlocul rândului.

PE LÂNGĂ ARMATĂ ȘI ATELIER, MUNCEAM ȘI-N CÂMP

Dacă tu crezi că ora de Sport era grea, stai să vezi cum e să culegi barabule la școală

La un moment dat, ne-au dus pe un câmp plin de păpădii și de coada șoricelului, situat la marginea orașului. Sarcina noastră era să umplem niște pungi cu aceste plante miraculoase despre care ni s-a spus că urmau să ajungă la fabricile de medicamente.

O altă misune, mult mai mișto a fost la cules de cartofi. Era un răsfăț pentru că, la final, ne lăsau să cărăm acasă câteva kilograme. Pe vremea aia, cartofii erau aproape un aliment de lux, la care se stătea la coadă.

CINE ÎNTÂRZIA LA CÂNTAREA IMNULUI ERA PUS ÎN „CAREUL ÎNTÂRZIAȚILOR", DE PROFI ÎNARMAȚI CU RIGLE

Clasa muncitoare, mândră ca unsoare

Înaintea începerii programului propriu-zis de cursuri, eram aliniați în curtea școlii, ca la regiment. Alcătuiam o întreagă armată de minioni în cămăși albe cu cravate roșii la gât, desfășurați în careu, fiecare clasă cu propria lor parcelă de beton, bine desemnată, ca la exercițiile de incendiu de la corporații.

Șeful de unitate dădea raportul, exact ca într-o garnizoană, după care cu toții încremeneam în poziția de drepți și cântam, tărăgănat și fără prea mult chef, imnul „Trei Culori". Eram însuflețiți doar de versurile din penultima strofă: „Pentru a patriei onoare/Vrăjmașii-n luptă-i zdrobim". În momentul ăla, curtea școlii era cuprinsă subit de o frenezie războinică. Exact ca într-un minut de ură orwellian, nu mai cântam, ci urlam versurile astea din piepturile noastre mici. Unii chiar gesticulau cu săbii imaginare cu care decapitau fără milă dușmanii nevăzuți, că erau singurele versuri cool. Mica noastră armată de minioni frenetici comuniști pornea apoi în marș organizat la ore.

Citește și: Bunicul făcea artă psihedelică pe vremea lui Ceașcă

În tot acest timp, la câțiva zeci de metri distanță de ostilitățile principale, se forma un alt careu, mai mic și mai dezordonat. Se chema „careul întârziaților" și era compus din elevii care aveau neșansa să sosească în curtea școlii după începerea intonării imnului. Dacă nu erai punctual, te transformai, pe loc, într-un un subom, un marginalizat.

Un profesor special se ocupa de interpretarea întârziaților și uneori avea o armă de serviciu standard: o riglă de lemn, o curelușă din piele natuală, un băț bine echilibrat, o vână de bou și orice alt instrument similar pe care profii îl trânteau pe masă la începutul orei, alături de catalog.

Așa erau vremurile, după cum ar spune unii acum. Probabil aceiași oameni care încă mai spun că „pe vremuri se făcea școală, nu glumă". Se făcea un rahat, crede-mă. Se preda genul ăla de istorie în care „noi ne băteam cu turcii și alții construiau catedrale". La 14 ani, eram convins că, în al Doilea Război Mondial, românii s-au bătut cu nemții non-stop. Logic, din moment ce în manualul de istorie scria că respectivul război începea, de fiecare dată, la 23 august 1944.

N-AVEAI GADGET-URI, DAR ERAI OBLIGAT SĂ VII CU CIFRE PE GEACĂ CA DEȚINUȚII

Thug life

La intrarea în școală erai verificat, de alt profesor, „dacă ai matricolă". Ca într-un lagăr de concentrare, aici puteai fi identificat după un număr cusut pe mâneca dreaptă de la uniformă. Matricola era o bucată mică de pânză, pe care erau scrise numele instituției de învățământ și „numărul de identificare. Al meu era 1415. Nici acum nu știu care naibii e diferența dintre „trasator" și „căpuitor", dar numărul ăsta prăpădit nu-l voi uita niciodată.

La începutul anului, ți se dădeau trei matricole: una pentru haina de la uniformă și alte două pentru gecile civile pe care le puneai, pe vreme rea, peste uniforma de pionier. Gecile alea deveneau, automat, singurele haine cu care aveai voie să intri în școală. Dacă primeai o geacă nouă cu care doreai să te dai mare la școală, trebuia să decupezi matricola de pe o haină căzută în dizgrație și să o coși pe cea nouă. Prin anii '80, odată cu ultimele evoluții tehnologice, unii dintre noi fentau sistemul prin matricole cu capse sau cu arici.

Citește și: Am petrecut o zi cu liderul Partidului Comunist Român

Pe lângă catalog, notele de la ore ți se treceau într-o chestie dubioasă, de culoare gri și un format prea mare ca să-ți încapă în vreun buzunar, numit carnet de elev. Tot acolo erau trecute și mici denunțuri prin care profesorul le transmitea părinților tăi nemulțumirile legate de tine (cele mai multe generate de cine știe ce frustrări personale). Evident, asta se face și-n prezent pe mail sau pe telefon, dar pe vremea aia erai tu obligat să livrezi mesajele astea părinților.

PROFII ERAU LA FEL DE ȘPĂGARI ȘI ABSURZI ȘI ÎN PERIOADA AIA

Tot ălor bătrâni trebuia să le transmiți mesaje de felul: „Aaaa, părinții tăi lucrează în Irak? Roagă-i să-mi aducă și mie niște mohair". Odată procurat, mohairul dădea naștere la niște note de 10 la geografie. Profa mea de geografie era pur și simplu obsedată de mohair. Chiar dacă părinții tău lucrau la fabrica de sticlă sau aveai tatăl dulgher și mama casnică, ea tot te ruga să-i faci rost de niște mohair. Livrările de acest gen se făceau pe față, fără ocolișuri. Când intra tovarășa sau tovarășul în clasă, pur și simplu te ridicai din bancă, mergeai cu tupeu spre catedră și lăsai o sacoșă. Apoi, te întorceai la loc în bancă ca și cum nimic s-ar fi întâmplat. Așa era la școală, pe vremea aia.

Uneori, chestiile astea se rezolvau direct la ședințele cu părinții. Părinții mei erau plecați la muncă în Irak, așa c-a trebuit să mă prezint la ședință cu bunică-mea. Eram capul răutăților, încălcasem grav îndatoririle elevului socialist: „Elevul Mihnea, în pauza mare dintre ore, a fost surprins în timp ce... ce credeți că făcea? S-a poziționat pe culoarul dintre bănci, și-a pus o mână pe o bancă, cealaltă mână pe cealaltă bancă și a început să-și... penduleze picioarele!".

Toți părinții prezenți și-au țuguiat buzele, în semn de dezaprobare. Mai puțin bunică-mea, care mai avea puțin și o lua la bătaie pe „tovarășa" și-i scotea dinții din gură. Ceea ce-ar fi fost ok, că fiecare școală avea cabinet stomatologic. Dacă aveai o carie, te dureau dinții sau voiai, pur și simplu, o scutire de la ore, te programai la cabinet și-ți făceai dinții pe banii statului. Și, pentru mai multă siguranță, mai împingeai dentistului fără jenă un plic în care părinții tăi iubitori au avut grijă să strecoare o bancnotă de o sută de lei, să fie treaba treabă.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre comunism:
Bunică-miu era un hipster comunist și i-am moștenit toată arta dubioasă
Vasluiul Comunist îți prezintă orașul așa cum nu l-ai mai văzut niciodată
Rămășițele comunismului le-au îndreptat pe românce spre IT

Tagged:
nostalgie
Comunismo
Pionier
locale
Vice Blog
Educatie
Matricola
scoala
profesori