Top 5 filme Grindhouse Roughies ca să vezi și altceva decât banalități

Grindhouse-urile erau nişte filme de categoria B destul de interesante prin anii ‘70. Pentru că s-au făcut extrem de multe într-o perioadă relativ scurtă (10-15 ani), lumea nu prea se obosea să caute prin ele şi să le găsească pe cele cu mesaje, încadrându-le pe toate laolaltă într-o categorie de filme menite să te oripileze şi să te distreze în acelaşi timp.

Tarantino şi Rodriguez, prin Grindhouse-ul lor, au făcut atât bine, cât şi destul de mult rău genului. L-au adus în centrul atenţiei, dar nu au insistat pe mesaje, ci l-au folosit ca un vehicul pentru fântânile de sânge pe care voiau să le arate. Grindhouse-ul nu era doar sânge şi distracţie. Era şi un mod de a aduce în atenţia publicului anumite teme de discuţie importante.

Pentru că am considerat mereu că pornografia este un mediu care poate fi folosit într-un mod inteligent pentru a comunica anumite mesaje mult mai veridic decât un film obişnuit, am alcătuit lista asta cu cinci pelicule grindhouse roughie.

Roughie-urile sunt filmele alea care păstrează motivele de sexploitation specifice grindhouse-ului, dar adaugă şi scene porno explicite pentru a face experienţa cât mai percutantă.

Toate au fost interzise la un moment dat pe undeva, însă sub toate scenele de violenţă şi sex se ascunde un mesaj sau un comentariu social pe care vor să-l comunice.

Regizat de Shaun Costello sub pseudonimul Gerard Damiano (regizorul Deepthroat), filmul se presupune că a fost special comandat de către familia mafiotă Gambino şi se bazează parţial pe povestea reală a lui Michael Hubert Kenyon.

Tipul ăsta a ajuns faimos la sfârşitul anilor ’60  datorită spargerilor armate. S-a remarcat prin clisma pe care o făcea victimelor sale exclusiv femei. A fost numit de presa vremii The Enema Bandit şi a inspirat chiar şi un cântec de Frank Zappa.

Încă de la primele cadre cu alegerile din ’76 sin SUA şi apartamentul protagostului, reminiscențe din Taxi Driver, ştii că te aşteptă ceva dement. Burt este plictisit de viaţa sa sexuală şi după ce vede o clismă într-un sex shop, devine convins că menirea lui este de a curăţa toate târfele imorale ale New York-ului.

Modul în care-şi propune să facă asta este prin aplicarea forţată a clismei tuturor femeilor pe care le consideră murdare. Filmul are violuri, incest, golden shower-uri şi brown shower-uri atât reale, cât şi false. Este bolnav, pervers, dar mai presus de toate, reuşeste cumva să fie amuzant.

Pare o parodie a filmelor roughie şi a poveştii foarte reale a unui nebun din Illinois, dar şi un mod în care regizorul s-a pişat pe mafia care comanda tot felul de filme dubioase pentru cei dispuşi să plătească.

Seria Emanuelle a lui Joe D’Amato (a nu fi confundată cu Emmanuelle jucată de Sylvia Kristel) o are în rolul protogonistei pe o altă olandeză, Laura Gemser. Cunoscută şi sub numele de The Black Emanuelle, seria prezintă aventurile unei fotojurnaliste nimfomane care călătoreşte în jurul lumii după reportaje şi pulă.

Practic, Emanuelle e cea mai de succes traseistă din istorie. În … in America se alătură unui harem pentru a expune un politician corupt, dar dă peste o reţea de traficanţi de carne vie care răpesc femei şi fac filme snuff cu ele.

Exceptând partea asta, filmul e foarte senzual, femeile sunt bune, decorurile diverse şi la sfârşit este şi o spargere a celui de-al patrulea zid, cu întrebări despre menirea actorului de filme porno.

Problema e că durează vreo 40 de minute până să ajungi la scenele spumoase: masturbarea unui cal, un threesome lesbi în apă, dar şi fake snuff-ul în care prizonierele sunt în repetate rânduri violate, agăţate de cârlige care le sunt înfipte în anus sau în vagin și înecate cu ceară încinsă. Ironic, protagonista crede o mare parte din film că lucrurile astea sunt doar un trip naşpa pe LSD.

Filmul ăsta este exponentul perfect al genului grindhouse roughie. Harry Reems (tipul din Deepthroat) joacă rolul unui fost soldat din Vietnam, care s-a întors în New York şi lucrează ca mecanic auto.

Dialogul este minim, iar în centrul atenţiei stau violurile comise de protagonistul care încă se crede în Vietnam şi vede în victimele sale civile pe care se presupune că le-a omorât în război.

Mecanicul se foloseşte de jobul lui pentru a afla adresa femeilor care trec pe la service-ul auto, apoi intră prin efracţie peste ele, le violeză şi după ce-şi dă drumul, le omoară. Totul este prezentat într-un mod grafic, cu sex hardcore şi omucideri care fac filmul să fie destul de tulburător. În final veteranul este învins de două hipioate lesbiene, care nu sunt speriate de el, ci râd ca proastele la orice le-ar spune.

Lecţia învăţată de aici: ca să scapi de viol, e bine să fii drogată şi să îl rogi pe atacator să te fută.

Forced Entryexcelează prin cumshot-urile direct în cameră, o scenă de viol/omor tribut Psycho, dar mai ales prin faptul că are interpuse secvenţe reale din Vietnam pentru a exemplifica cât mai bine nebunia post-război, care a fost o treabă destul de importantă la vremea aia.

Filmele pinky violence, un subgen al pinky-ului japonez (care presupune conţinut adult în orice fel de film) au fost răspunsul Japoniei la grindhouse roughie. Acţiunea se petrece la School of Hope, o şcoală corecţionară pentru fete care are menirea de a transforma delincvente în neveste bune şi mama înţelepte.

Şcoala funcţionează pe principiul închisorilor comuniste, cu echipe disciplinare alcătuite din studente care se ocupă cu re-educare şi primesc privilegii pentru serviciile lor. Conflictul este între studentele noi şi Comitetul de Disciplină pe de-o parte şi între studenţi şi autoritate pe de alta. Un fel de combinaţie întreMean Girls şi If… de Lindsay Anderson.

Sexul nu este foarte explicit, dar nu contează, pentru că japonezii oricum cenzurează genitale.

Scenele memorabile includ flotări cu un bec în vagin, o scenă de omorashi (excitarea produsă de vederea unei persoane care-şi goleşte vezica) şi un gang-rape în care cinci studente îşi fac de cap cu directorul.

Imaginea, luminile şi decorul se îmbină perfect pentru a complete povestea şi chiar dacă Boss with a Cross, Pipe-Breaker şi gaşca lor nu reuşesc să învingă sistemul, cele 90 de minute ale filmului sunt un rollercoaster nebun despre sistemele de învăţământ corupte şi autoritare din anii ’70.

Filmul lui Srdjan Spasojevic e un must-see pentru oricine pasionat de grindhouse şi pornografie. Este tulturător, dar extrem de bine închegat, mai ales pentru un film de debut.

Protagonistul este Milos (Srdjan Todorovic din filmele lui Emil Kusturica), un actor de filme porno pensionat care trăieşte o viaţă relativ liniştită.

Când banii devin o problemă pentru familia sa, salvarea apare de la o fostă colegă care îi povesteşte de un regizor ce vrea să inoveze pornografia şi care crede că erecţia puternică a lui Milos ar fi perfectă pentru filmul său. Ceea ce urmează este o deconstrucţie plină de violenţă şi ură a trecutului şi prezentului sârbesc.

Majoritatea scenelor sunt foarte tulburătoare, deşi filmul nu este chiar atât de grafic şi arată mult mai puţin decât ţi se pare că vezi. Toată cea de-a doua jumătate a filmului este un asalt continuu de imagini menite să te oripileze.

De la scene de viol până la necrofilie, pedofilie şi infantofilie, filmul ăsta prezintă lungimile la care e dispus să se ducă un regizor porno pentru a satisface fanteziile clienţilor săi indiferent de costul uman pierdut pe parcurs.

Singura mea problemă cu A Serbian Film a fost că pe undeva îşi pierde din „shock value” şi din mesajul pe care şi le propusese şi devine comic, pentru că pula lui Milos este considerată armă de distrugere în masă, ucigând o femeie prin înecare şi un bodyguard, literalmente futându-i creierii. Dar şi aşa trebuie să îl vezi, mai ales că e gratis pe YouTube.

*Aştept cu interes şi American Ecstasy (2013) de Jonathan Leder, al cărui trailer include şi scene din Forced Entry.

**Seria August Underground putea fi inclusă aici, însă a fost promovată ca snuff, deşi nu era nimic real, pierzându-şi astfel orice mesaj sau comentariu pe care voia să-l transmită.