Cum se înțelege un rom din România cu unul din Franța, deși n-au aceeași limbă

Mai întâi și mai întâi a trebuit să devin țigan de onoare, iar asta nu se poate decât prin bluf. De mic am învățat țigănește, romanès. Am mers pe la ei cu un carnet și un pix și-i întrebam, insistând încăpățânat: Cum ziceți voi la aia, la aia? Rață = papìn; pâine: manrò; câți ani ai? = kîki bășt si tu? etc. Gelem, gelem lungane dromența.

De aceea spun țigan, în acest articol, iar nu corectul politic rom sau rrom. Opereta lui Strauss se numește Voievodul țiganilor ( Der Zigeunerbaron - orig.) și nu al romilor, iar noi mâncăm mușchi țigănesc, nu mușchi rrom.

Am făcut blesteme cu cele mai puternice vrăjitoare din România

Să începem. A trebuit mai întâi a trebuit să devin țigan de onoare. Asta nu se poate decât prin bluf. Adolescent în Buzău, în vremea lui Ceaușescu, l-am întâlnit pe cel care avea să mă inițieze, gangsterul Păpădie, care domina cartierul central. Era susținut cu un certificat medical de nebun clinic eliberat o doamnă doctoriță, care îl pusese să mă schilodească pentru că umblam cu nepoata ei. Păpădie nu mi-a spart dinții din față, ci doar mi-a zis: „Dom' Dănuț, m-ai bătut la șah, dar tu știi să mergi cu motocicleta pe gheață? Ha?" Eu am spus că da, devenind astfel țigan de onoare.

Să vedem scena. E iarnă, iar Păpădie aduce motocicleta în vârful pantei lucitoare, bănuindu-mă pe bună dreptate că nu urcasem niciodată pe așa monstru cu coarne. Iar toată țigănimea face deja pariuri dacă am să rămân schilod pe viață. Deodată Păpădie anunță grav că se anulează cursa, pentru că motocicleta nu are benzină.

Eram deja urcat în șa, pregătit să mă schilodesc din mândrie, întâia oară pe o motocicletă, în vârful unei pante de gheață, stomacul strâns, însă Păpădie a știut, prin flerul lui de marginal asocial, că aveam poate stofă de salvat.

Păpădie se întâlnise odată cu niște gitans francezi pe un parking de autostradă în Austria. Nu știu cum de ieșise scurtă vreme din țară și de ce se și întorsese, dar îl marcase întâlnirea cu aceia și își pusese întrebarea ce înseamnă a fi țigan. Nu au putut vorbi, că el nu știa nici o limbă străină, iar ăia la rândul lor vorbeau doar franceză, dar s-au înțeles foarte bine, așa că Păpădie mi-a explicat lucruri pe care aveam să mi le confirm mai târziu, scriind pentru Études tsiganes în Paris.

Nu prea, nu există muzică țigănească la propriu, ci doar un mod al romilor de a interpreta muzica țării in care trăiesc. Influențele orientale se simt doar în Balcani, România și Spania (acolo de la flamenco, armonii mauro-andaluze).

În Balcani, romii cântă cealga de origine vag otomană, iar în Spania los gitanos cântă flamenco. Gitani precum Manitas de Plata au fost printre cei mai mari interpreți ai genului, însă muzica propriu-zisă nu a fost creată de romi, ci e rezultatul secolelor de ocupație arabo-berberă. Însă romii de la noi au cântat nu doar manele cu influențe orientale, ci și folclor românesc autentic, precum o face Taraful din Clejani.

Indiferent de țara și de tradiția muzicală în care trăiesc, romii nu fac altceva decât să dea o notă particulară muzicii locale. Nu există însă nimic în comun în muzica Tarafului din Clejani și felul în care Django Reinhardt ajunsese să folosească chitara nu pentru a cânta flamenco, de care nu avea habar, ci jazz.

Ei bine, mușchiul țigănesc în România sau Zigeunerschnitzel în Austria nu au nimic de-a face cu inexistenta tradiție culinară a țiganilor. Ei mănâncă exact ce se mănâncă în țara în care locuiesc. Uneori de pe jos, bun, bine, știm, nu insistați, dar romii din Balcani sunt musulmani și nu se ating de porc, de pildă.

Apoi, tabuurile alimentare sunt relative. Astfel, țiganii șătrari nu s-ar atinge niciodată de abominabilul rozător numit iepure, pe care îl consumă în schimb fără păs „gagiii" din jurul lor, ceilalți, noi. Iepurele, șoșoiul, e văzut de romi ca un șobolan mai mare (ceea ce și este, de fapt).

În Balcanii romii sunt musulmani, în România și Rusia – ortodocși (mai puțin în Dobrogea, unde sunt tot musulmani, moștenire otomană). În Balcani, de altfel, romii vorbesc în general și turcește, iar la recensăminte bărbații obișnuiesc să se declare turci. În Occident, indiferent de ce limbă vorbesc, sunt catolici sau protestanți, iar pelerinajul catolic anual de la Saintes-Maries-de-la-Mer, în sudul Franței, este cel mai cunoscut, colorat și exotic.

Tipul ăsta se crede fiul Satanei și a ridicat un templu închinat ei

Indiferent însă de religie și de dialectul vorbit, Dumnezeu este Del, din expresia „ Bahto del o Del." (Noroc sa dea Dumnezeu - n.r.). Del, cu forma oblică Devlesa, coboară direct din sanscrită și este printre cei mai vechi termeni indo-europeni, corespunzând latinului Deus, sanscritului Deva, grecescului Zeus si lituanianului Dievas.

Supraviețuirea lui Del/Devlesa e cu atât mai surprinzătoare, și arată capacitatea de rezistență culturală a romilor, cu cât în Iran, pe care l-au traversat vreme de secole și de unde au împrumutat nenumărați termeni, precum bakht = baftă, și în Iran, așadar, in urma unei răsturnări ideologice din cea mai adâncă Antichitate, termenul corespondent lui Deus a ajuns să numească… demonii. Sub influență iraniană, Div, sau Dev, desemnează elementul râului în toate limbile din Turcia până în Pakistanul de azi. Doar romii l-au păstrat cu sensul de Dumnezeu. Dumnezeul țiganilor este, astfel, Demonul altora.

Nu există o limbă țigănească unică. Principalul dialect țigănesc, cel numit kalderash, al căldărarilor, e vorbit în România și Balcani, dar și în sudul Franței, și în Spania, ajuns acolo în mai multe etape, încă din Evul Mediu, până la cei plecați după dezrobirea romilor la noi în vremea lui Cuza. În schimb, romii manouches și sinti, din nordul Franței, Alsacia, Germania și Italia vorbesc alte dialecte care nu sunt inteligibile cu cele ale romilor din estul Europei sau Spania.

Așadar, nu există o limbă țigănească unică, nu există religie țigănească, ei adoptă religia țării în care trăiesc. Nu există muzică țigănească și nici mâncare țigănească.

Ce definește atunci țiganul, romul? Un etnolog care vorbește țigănește nu va fi niciodată acceptat ca unul de-al lor, pe gând un gitan din Franța și un rom din Balcani se vor recunoaște de îndată la o stație de benzină, fără a vorbi aceeași limbă, precum Păpădie cu francezii aceia.

După ce s-a gândit mult, Păpădie mi-a spus că e vorba de un fel de a te mișca, un fel de a ține umerii în fața familiei, un întreg univers care transpare prin atitudine. Micile gesturi care arată că cineva este amaro = de-al nostru. Amaro vor zice întotdeauna romii despre cineva care le pare că ar fi de-ar lor. Toții ceilalți sunt gagii, străini, gadjò. Și de aici decurge un întreg complex de gesturi și atitudini.

Romul își suflă nasul pe stradă în loc să scoată o batistă? E o atitudine mult mai sănătoasă decât obiceiul nostru de a ne păstra mucii si microbii în buzunar, într-o bucată de pânză infectată. Este o continuare a felului în care asiaticii, în general, tremură de silă când văd că occidentalii își pot sufla nasul la masă în vreme ce alții mănâncă, apoi bagă calm șomoiogul contaminat în buzunar.

Convenții culturale și sociale, desigur. Romii au reguli de igienă foarte stricte, însă diferite de ale noastre. Rufele femeii nu se spală niciodată împreună cu cele ale bărbatului, de pildă. Chiar și cei care au mașini de spălat nu amestecă rufele și bagă mașini în ture separate. Iar un bărbat nu va trece niciodată pe sub rufele atârnate ale unei femei. Dacă cumva tocmai își avusese ciclul lunar? Cum să treci pe sub așa ceva?

De aceea nu poți deveni rom, la fel cum nu poți deveni chinez, oricât de mult ai crede că ești acceptat și oricât de mult ai vorbi limba. În cuvinte puține, Păpădie îmi rezumase o întreagă lume. Ori ești amaro, ori ești gadjò. Poți însă, cu puțin bluf, să devii țigan de onoare.