Momentele penibile în care politicienii români au dat legi anti-LGBT în loc să muncească pe bune

Pe 27 aprilie, Senatul a adoptat tacit un proiect de lege anti-LGBT inițiat de câțiva parlamentari UDMR. Pe modelul brevetat de Viktor Orbán în Ungaria, acesta merge pe ideea de protecție a minorilor și e, de fapt, o modificare a legii pentru protecția copilului. Păstrarea tradițiilor, pericolul ideologiei de gen și homosexualității și protejarea familiei creștine fac și ele parte din cocktailul de motive invocat pentru necesitatea legii.

Ce prevede această propunere legislativă? De exemplu, interzicerea „difuzării prin orice mijloace de conținuturi privind devierea de la sexul stabilit la naștere sau popularizarea schimbării de sex sau a homosexualității”, iar ca sexul stabilit la naștere să nu poată fi schimbat până la 18 ani. Practic, ONG-urile care luptă pentru drepturile persoanelor LGBTQ ar putea fi scoase în afara legii.

A urmat o serie de avize negative de la majoritatea comisiilor parlamentare. Dar nu de la toate. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale din Camera Deputaților a dat un raport favorabil pentru acest proiect de lege, ceea ce e ironic și trist în același timp. Singurii parlamentari care au votat împotrivă au fost Maya Teodoroiu (PSD), respectiv Cătălin Teniță și Oana Murariu (USR).

Dacă această lege va fi adoptată, consecințele vor fi extrem de grave. Doar că nu e prima dată când clasa politică își face cal de bătaie pe o lege împotriva minorităților LGBTQ. Am trecut în revistă câteva astfel de momente.

Din lista asta nu putea lipsi referendumul pentru redefinirea familiei din 2018 – rămas în istoria minoră și drept cea mai amplă mișcare anti-gay. A fost pornit de defuncta Coaliție pentru Familie prin lansarea unei inițiative cetățenești de modificare a articolului 48 din Constituției, care spune că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un soți” astfel încât să fie doar „între un bărbat și o femeie”. Ai putea spune că nu s-ar fi schimbat nimic pentru că la fel și acum Codul Civil recunoaște doar căsătoria între un bărbat și o femeie. 

Scopul era însă unul „preventiv” pentru a tăia posibilitatea Parlamentului pe viitor de a schimba legea. Practic, voiau să ia persoanelor LGBTQ niște drepturi pe care nici măcar nu le au.

Bun, Coaliția pentru Familie nu e parte din clasa politică, dar multe dintre partide au mirosit capitalul politic și s-au lipit de trenul referendumului. Mai ales că CpF strânsese trei milioane de semnături, inclusiv cu ajutorul Bisericii Ortodoxe Române.

Umflat sau nu, numărul de semnături părea că arată în ce direcția merge valul. Din fericire, referendumul a eșuat lamentabil pentru că nu a atins prezența la vot de 30 la sută din alegători, deși s-a întins pe două zile. Coaliția pentru Familie s-a destrămat cu totul, doar cu numele nu, iar subiectul modificării constituției s-a dizolvat odată cu eșecul de la urne. Dar ca orice film de Hollywood popular la vremea lui, există mereu o scenă mică la final care vestește apariția unui sequel.

Alt proiect care a produs ceva vâlvă anii trecuți a fost parteneriatul civil. Îl știi poate ca un fel de „căsătorie, dar nu chiar”, însă el e o formă de uniune civilă care ar recunoaște orice cuplu format din două persoane. Partenerii ar putea să-și o casă împreună mai ușor, să adopte un copil, să se viziteze în spital în situații speciale, pe scurt, statul le-ar recunoaște relația și le-ar face viața mai ușoară. Atât pentru cupluri homosexuale, cât și heterosexuale.  

Istoria lui e destul de complicată, cu foarte multe încercări de adoptare din ultimii peste zece ani până în prezent. Am vorbit cu Vlad Levente Viski, Director Executiv al MozaiQ ca să aflu mai multe. Primul proiect de lege pentru parteneriatul civil a fost depus în 2013 de Remus Cernea, parlamentar la vremea aia, dar a fost respins. „Tot Cernea a mai depus încă două pe același subiect în 2015 și 2016, iar unul încă mai e prin sertarele comisiei juridice”, mi-a explicat Vlad. 

A mai urmat un proiect destul de extensiv depus în 2016 de Oana Bîzgan, deputat USR și ulterior independent, care cuprindea și dreptul la adopție. „Dar versiunea pe care o susținem este cea pe care a înaintat-o CNCD parlamentarilor după negocierea cu societatea civilă. A strâns semnături de la 42 de parlamentari de la toate partidele și din punctul nostru de vedere a fost cea mai bună” continuă Vlad.

După care a mai urmat un proiect inițiat de doi membri ALDE și încă un proiect al lui Ovidiu Raețchi de la PNL. „Mărul otrăvit însă vine de la deputata PSD, Diana Tușa, care a depus la rândul ei un proiect de lege pentru parteneriatul civil. Problema e că mută drepturile și conținutul din sfera publică în sfera privată și golește de sens întreaga idee”, mai spune reprezentantul MozaiQ.

Numai că toate proiectele astea zac și acum prin sertarele Parlamentului, deși România a fost condamnată la CEDO pentru că ar fi trebuit deja să legifereze recunoașterea cuplurilor de același sex. „Problema e că actualul Parlament e și mai puțin tolerant decât precedentul. Dacă printre aleșii din 2016 aveam aliați în mai fiecare partid, toate acele persoane nu au mai fost aleși și în 2020”, conchide Vlad. Deci nu te aștepta la cine știe ce minuni pe viitor.

Pe unii încă îi uimește, dar mult timp relațiile homosexuale au fost incriminate la noi sub incidența articolului 200 din Codul Penal, cu pedeapsa închisorii chiar. Și chestia asta a mai durat destul și după căderea regimului comunist. Până în 2001, mai precis, pentru că România a fost una dintre ultimele țări din Europa cu o astfel de lege barbară. Abrogarea a mai mult cu de-a sila, pentru că era o condiție de aderare la Uniunea Europeană. În anii ‘90 Partidul România Mare și chiar Corneliu Coposu s-au opus mult timp dezincriminării, în timp ce Patriarhul BOR a cerut referendum pentru a decide dacă legea ar trebui să fie abrogată sau nu.

Infamul articol 200 prevedea de la unu la cinci ani de închisoare pentru „relațiile sexuale între persoane de același sex, săvârșite în public sau dacă au produs scandal public”. Nu prea știu cât de grav putea fi „scandalul public” încât să merite cinci ani de închisoare și, oricum, nici nu prea conta. Judecătorii te aruncau în arest preventiv fără scandal și fără public, se abuza de articolul ăla fără probleme. Ultima persoana închisă a fost handbalista Mariana Cetiner, care a petrecut peste un an în arest preventiv, a fost bătută și abuzată, după care condamnată. A fost nevoie de intervenția Amnesty International ca să-l convingă pe președintele Emil Constantinescu să o grațieze. 

Nu degeaba compară Vlad Viski adoptarea proiectului de lege UDMR cu reincriminarea mascată de dinainte de 2001. „Adoptarea acestei legi ar echivala cu întoarcerea la articolul 200. Din felul în care este formulată legea, poate fi interpretată astfel încât să interzică diverse filme ori să închidă organizații ca a noastră”, explică el.

Paralela e interesantă pentru că ambele legi merg pe ideea ipocrită că nu privesc viața intimă, pentru că în felul ăsta ar încălca fățiș articolul 26 din constituție cu privire la viața intimă, familială și privată. Ele vorbesc despre interesul public – „spațiul public”, respectiv interesul superior al copilului. Un fel de „fiecare face ce vrea la el în dormitor, noi suntem doar preocupați de binele copiilor”, astfel încât să deschidă o portiță legală pentru tot felul de abuzuri.

În iunie 2020, doi senatori PMP de care nu auzise nimeni până atunci au venit cu niște modificări la Legea Educației, astfel încât orice referire la identitatea de gen să fie interzisă în spațiile educaționale. Universitățile au reacționat imediat, pentru că o astfel de aberație ar fi scos în afara legii studiile de gen.

Și de această dată, o comisie parlamentară pentru drepturile omului, de data aceasta de la Senat, a dat un aviz favorabil. Nici nu e de mirare, pentru că unii senatori au declarat nonșalant că nici nu știau ce prevede legea sau ce e aia identitate de gen.

Cu ochii pe Viktor Orbán și legea lui anti LGBT adoptată în iunie 2021, cei de la AUR au spus „vai, ce idee minunată, vrem și noi“. Claudiu Târziu, co-președintele partidului, a declarat că „AUR susține familia și valorile creștine. Activiştii LGBTQI nu au ce căuta în școlile și în grădinițele din România. Vrem să ferim copiii românilor de expunerea la o propagandă nepotrivită pentru vârsta lor“. Poate domnul Târziu ar trebui s-o lase mai moale cu propaganda inventată și, dacă tot e atât de interesat de valorile creștine să arunce un ochi și la „petrecerile cu preacurvie“ ale colegului său de partid, George Simion.

Probabil că-ți imaginai deja că n-au inventat politicienii noștri roata pe subiectul ăsta. La fel cum am făcut cu moda franțuzească în secolul 19, am copiat și noi ce-am văzut că e pe trend și l-am adaptat la contextul local. Doar că de data asta împrumutăm mai degrabă de la vecinii noștri est-europeni.

Putin a fost un pioner în Rusia cu o lege anti LGBT în 2013. Lege care, ce să vezi, interzicea diseminarea de orice fel de conținut sau informații despre relații sexuale „non-tradiționale” către medii accesibile copiilor. Aceasta a fost folosită ulterior ca instrument de intimidare sau încarcerare a persoanelor care militau pentru drepturile LGBT. Viktor Orbán i-a urmat exemplul și a făcut și el același lucru în 2021. Și el a intervenit pe legi referitoare la protecția copilului și viața de familie, pe considerente de valori tradiționale. 

Doar că Orbán a vrut să se folosească de acest subiect și mai departe. De aceea, în 2022 a organizat în același timp cu alegerile parlamentare și un referendum în care îi întreba pe cetățeni dacă sunt de acord cu măsurile propuse în legile respective. Deși FIDESZ a câștigat zdrobitor alegerile și prezența la vot a fost de aproape 70 la sută, referendumul a eșuat pentru că nu a atins pragul de cel puțin 50 la sută dintre alegători. 1,7 milioane de cetățeni și-au anulat votul. 

Tot prin zona noastră de Europă mai avem și exemplul Slovaciei. Spune-mi dacă-ți sună cunoscut: organizația Alianța pentru Familie a strâns numărul necesar de semnături pentru organizarea unui referendum de schimbare a constituției. Întrebările se referă la definiția căsătoriei între o femeie și un bărbat, adopție și educație sexuală. Și acolo referendumul a picat pentru pentru că nu a fost atins cvorumul necesar pentru validare. Spre deosebire de România, organizația inițiatoare a intrat și în parlament ulterior sub numele de Noi suntem Familie. 

„Dacă e să ne uităm pe sondaje, Eurobarometrul ne arată că există un trend de creștere a toleranței a societății românești. Mai ales când pornești dintr-un punct atât de jos”, a spus Vlad. „Dar, în ciuda acestor schimbări sociale și a condamnărilor la CEDO și CJUE, clasa politică a rămas în urma societății.”

Scenariul optimist ar fi cel în care societatea devine mai deschisă și trage în felul ăsta politicul și legile în direcția ei. Dar, deși momentan suntem pe acest trend, ele nu sunt ireversibile. Exemplele din Rusia sau Polonia au arătat că politicienii pot împinge societatea în sensul opus. Dar chiar și atunci, așa cum s-a văzut la referendumul din Ungaria din aprilie, nimic nu e sigur.