Aveam 108 kile și depresie. M-am apucat de box și asta mi-a schimbat radical viața

Alexandra Petcu s-a născut în Năvodari, dar copilăria și adolescența și le-a petrecut pe urmele părinților bucătari, în Italia și Anglia. S-a apucat de box la 16 ani, când avea 108 kilograme și era în depresie.

Sportul a ajutat-o să-și recâștige încrederea în ea, să slăbească și să aibă un psihic mai puternic. 

A făcut sport de performanță pentru un club din Marea Britanie și a făcut parte și din Lotul Național al României, unde a fost la un pas de medalia de bronz în cadrul Mondialelor.

Acum, la 21 de ani, a revenit în țară, unde are o carieră de antrenoare și vrea să termine facultatea de Comunicare și Relații Publice din cadrul SNSPA.

Asta-i povestea ei, așa cum a împărtășit-o cu mine.

M-am născut în Năvodari, dar am început să călătoresc de la o vârstă foarte fragedă, iar la un an și jumătate am plecat cu părinții în Italia, unde am locuit timp de opt ani. Am revenit în țară când eram în clasa a doua, unde am stat până la 14 ani.

Am trecut printr-o perioadă de acomodare, deoarece înțelegeam limba, dar nu reușeam să o vorbesc, iar școala m-a ajutat să o învăț rapid. M-am integrat în orașul natal, mi-am făcut prieteni și am reușit să mă bucur de copilărie.

Povestea mea continuă în Marea Britanie, când părinții mei, bucătari de meserie, și-au dorit să-și urmeze pasiunea acolo. Nu mi-a fost deloc ușor în Anglia, dar la 16 ani am dezvoltat o pasiune pentru box, iar viața mea s-a schimbat complet.

Am revenit în România în 2021, la 19 ani, iar acum sunt antrenoare de box la două săli din București, My Motric și The Forge. Îmi place foarte tare pentru că-mi pot împărtăși din cunoștințe și pasiune cu alți oameni interesați de box. Lucrez cu oricine, de la începători care vor să învețe bazele boxului și până la sportivi avansați care vor să-și perfecționeze abilitățile.

Sunt și studentă în primul an la Comunicare și Relații Publice din cadrul SNSPA. Vreau să înțeleg și să explorez impactul tehnologiei și al noilor platforme media asupra societății și proceselor de comunicare. 

De fapt, toate astea îmi oferă o perspectivă deosebită despre cum pot folosi comunicarea și tehnologia pentru a influența pozitiv societatea și de a schimba percepția pe care românii o au asupra boxului. Mulți încă nu sunt deschiși la sportul de contact și-l compară cu o bătaie, deși boxul este o artă care are nevoie de multă disciplină.

La 14 ani, când am plecat din România în Anglia, am suferit foarte tare și întreaga inițiativă a avut un impact emoțional puternic asupra mea. În țară aveam prieteni buni, un liceu deja ales, plus că nu știam engleză. Părinții mei au pus mereu accentul pe educație și au crezut că Marea Britanie îmi va oferi oportunități mai multe. 

Mi-a fost foarte greu să mă acomodez, mai ales în primul an, și m-am închis foarte mult în mine. 

A fost o perioadă horror. Eram mereu singură, cât ai mei erau plecați la muncă. Nu ieșeam des, pentru că-mi era frică să nu mă pierd, așa că stăteam în casă și mă uitam la filme, cu speranța că așa voi reuși să învăț limba (ceea ce nu s-a întâmplat). În fiecare dimineață așteptam poșta și scrisoarea magică prin care să aflu că voi începe școala. A durat trei luni până să vină.

Odată ajunsă la școală, am crezut că voi învăța engleza rapid. Nu s-a întâmplat așa. 

Voiam ca lucrurile să meargă repede și deja începusem să-mi pierd încrederea în mine. A fost o tranziție bruscă de la pregătirea pentru evaluarea națională din România, la învățat engleză prin desene. Mediul nu a fost așa cum mi l-am imaginat, oamenii erau reci, deoarece comunicarea era dificilă, dar până la urmă am găsit o profesoară care mi-a dat meditații, m-am mutat la o școală mai aproape de casă și în doar trei luni am învățat limba la nivel conversațional. 

Noua școală a fost mult mai primitoare, profesorii mai pregătiți, răbdători și prietenoși. La sfârșitul anului am susținut șapte examene pe care le-am luat cu brio și am putut să mă înscriu la liceu. Până să mă descopăr am urmat liceul de bucătar din Westminster, dar mi-am dat seama că nu este ceva ce-mi doresc.

M-am mutat la un liceu sportiv, City and Islington College. 

După toate experiențele astea, am intrat într-o depresie la care nu găseam soluție. Sunt singură la părinți, iar ei mi-au fost mereu alături, dar în acele momente simțeam că nu mă înțeleg. Am început să mă îngraș foarte tare.

Am ajuns la 108 kilograme, nu mai aveam deloc încredere în mine și în modul în care arătam, îmi scăzuse stima de sine și nu mă mai regăseam.

Dintr-un copil extrovertit am devenit timidă și retrasă, mereu supărată, fără să mă bucur deloc de părțile frumoase ale vieții. Plângeam des, nu mă regăseam în propria piele, iar mâncarea a fost refugiul meu, așa că mâncam pe ascuns să-mi alin durerea.

Boxul a venit ca o salvare și o soluție la toate problemele mele.

M-a ajutat să mă eliberez și să-mi canalizez toată furia care exista în interiorul meu. De mică am fost fascinată de sporturile de contact și chiar am vrut să încerc kickboxing, dar mama nu m-a lăsat. La 16 ani, când am putut să decid pentru mine, am ales să merg la o sală de box, după o sesiune de palmare cu un prieten de familie.

Boxul nu este neapărat despre violență, putere și lupte, ci despre armonia din tine și cum o găsești. Fiecare mișcare are nevoie de gândire conștientă și critică, iar un singur pas greșit te poate doborî. 

Sportul ăsta m-a învățat foarte multe despre corpul și mintea mea, motiv pentru care am și reușit să slăbesc 33 de kilograme și să am primul meu meci, la 75 de kile, în doar un an. Mi-a schimbat stilul de viață, de a mânca, de a gândi, dar și de a lupta cu problemele de zi cu zi.

Am început prin a face box într-o sală unde nu era nicio fată. M-am simțit copleșită, iar evoluția mea nu a fost mereu încurajată; spre exemplu, a durat un an până să-mi găsesc o adversară pentru primul meu meci de box. Pentru un băiat, cred că lucrurile ar fi mers mai ușor. 

Partea bună a fost că antrenorii se focusau pe mine, odată ce au văzut că am potențial și sunt serioasă. Pe de altă parte, era mult mai greu la sparring, deoarece nu era echilibrat și făceam doar cu bărbați, dar cumva m-a ajutat să progresez mult mai rapid. 

Am început să slăbesc, să-mi recapăt încrederea în mine și să privesc viața diferit – chiar să văd un viitor în asta. Antrenamentele au fost grele, cu multe informații și lucruri de îmbunătățit, dar asta mă ținea captivată la sportul ăsta. 

Dorința de a ajunge cea mai bună variantă a mea a fost prioritară și ea a fost cea care a alimentat alegerea de a participa la acele antrenamente. La început mă antrenam de cinci ori pe săptămână, iar când am început să fac sport de performanță, am ajuns să mă antrenez de zece ori pe săptămână, iar duminica era zi de refacere. 

Am plecat de la primul meu club de box la Edmonton Boxing Club la Islington. Era mult mai mare și am văzut mai mult potențial acolo. Antrenorii au fost foarte implicați, exista un buget mai mare și dorința de a călători mai mult, astfel încât să am parte de multe meciuri.

Într-o lună sau două mi-am început cariera. Am luat titlul de Campioană Națională la categoria de 75 de kilograme și am câștigat primul titlu internațional Golden Girls, în Suedia.

Ai mei m-au susținut de-a lungul carierei, chiar dacă mama a fost îngrijorată să nu-mi rup nasul. La început a fost greu, dar obișnuința a făcut cumva să doară mai puțin. Luam în favoarea mea orice sparring mai puțin reușit și mergeam înainte. Mi-am zis întotdeauna că toate astea se întâmplă cu un scop și totul este spre beneficiul meu. Acum, după ani de practică, un pumn poate fi fun. 

În 2021 am revenit în țară, unde am reușit să fac parte din Lotul Național de Box și să particip la competiții internaționale. Iar în 2022 am avut șansa să particip la Mondiale cu România și am fost la un pas de a câștiga medalia de bronz, dar decizia nu a fost în favoarea mea.

A fost o experiență marcantă pentru mine, am fost extrem de dezamăgită și m-am dus iar în stările alea întunecate din adolescență. Fetele din lot, dar și antrenorii, mi-au fost alături și m-au susținut de-a lungul parcursului meu în echipă, dar în vara lui 2022 am renunțat. 

Focusul meu acum este pe facultate și munca de antrenoare. Încă mă gândesc dacă mai vreau să boxez la profesioniști.

Boxul va fi însă mereu cu mine. Îl văd ca o modalitate foarte bună prin care-ți poți crește stima de sine, te ajută să obții corpul mult dorit și te învață să te aperi în viața de zi cu zi. Îl și recomand altor femei, chiar dacă e văzut ca un sport masculin.

Este însă o disciplină care te învață să mergi mai departe, să fii puternic, să crezi în tine și să nu renunți niciodată, oricât de greu ar fi. Mentalitatea asta de a nu te da bătut este preluată și în viața de zi cu zi și te ajută să fii echilibrat emoțional, fizic și mental. 

Boxul a avut un rol important în procesul meu de autocunoaștere; îmi controlez mai bine reacțiile în anumite situații, îmi păstrez calmul cu ușurință și iau decizii în mod calculat. Sunt mai optimistă în fața unei probleme, pentru că știu că există rezolvare, orice s-ar întâmpla.

În momentul de față mă antrenez doar o dată pe zi, undeva la cinci–șase zile pe săptămână. Studiez, muncesc și-mi place să trăiesc în București. Mă simt împlinită și sunt fericită cu alegerile pe care le-am făcut. Sunt într-un moment în care toate lucrurile pe care le fac îmi aduc o bucurie interioară pe care încerc să o trimit și în univers. 

Alegerea de a renunța la boxul de performanță nu a fost una ușoară; sunt pasionată de dezvoltarea personală și fizică, iar șase ani nu pot fi șterși așa ușor. Boxul m-a cucerit din prima secundă și continuă în fiecare zi să mă cucerească. Mulți îl văd drept violent și plin de haos, eu l-am văzut drept ordine și disciplină.

Acum vreau să nu mă mai focusez doar pe mișcările fizice, dar și pe viitorul meu și pe cariera mea.

Sportul de performanță este extrem de solicitant, însă solicitantă este și nevoia mea de a mă descoperi, inventa și reinventa constant. Vreau să mă descopăr și în afara boxului.

Mi-am dorit să-mi fac mai mulți prieteni, să cunosc lume din afara sportului și să cunosc mai bine orașul. Încă sunt tânără și am o singură viață, deci trebuie să fac doar ceea ce simt să fac. Dacă nu acum, atunci când?

O poți urmări pe Alexandra pe Instagram.