15 locuri care nu zici că sunt din București și rup pe Instagram

S-ar putea ca aceste poze să nu ți se pară cine știe ce. Într-adevăr, poți trage niște cadre mult mai bune în locurile despre care îți povestesc mai departe. Totuși, n-am vrut să fiu fotografă prin oraș. Am plecat cu ideea că sunt o turistă care ajunge în București și folosește Instagram ca majoritatea oamenilor: zoom în exces, filtre puternice, eventual și HDR. Nu m-aș lăuda cu ele pe Instagram, dar am vrut să-ți arăt că și așa tot sunt mișto zonele astea.

Dacă acum 100 de ani aici era „micul Paris”, acum e mai degrabă un „micul Berlin”. Mic, că nu ai putea compara Capitala cu ce mai au alții, dar eu zic că nu trebuie să fii fără speranță. E, totuși, vremea să acceptăm că suntem niște balcanici ceva mai latinizați, pentru că nu suntem prea departe ca spirit de sârbii și bulgarii cu care împărțim o Dunăre. Și trebuie să ne lăudăm cu ce avem cât de cât bun.

Nu că aș vrea să mă plâng, dar n-a fost atât de simplu demersul meu, pentru că buldozerele ceaușiste nu prea discriminau între balcanisme și occidentalisme. Aparent, toate meritau să moară în numele victoriei Republicii Socialiste. Dar, pentru că nu există vreun sacrificiu pe care nu l-aș face pentru cititori, uite aici o listă de 15 locuri pe care trebuie să le vezi ca să uiți că trăiești în București.

După vreo trei ani de locuit p-aci, am reușit și eu să ajung pe cea mai hipstărească stradă din Capitală. Priveliștea nu e cine știe ce, dar habar n-ai când te lovește vreo slăbiciune pentru scări pictate și ceva fitness. Atâta artă stradală nu găsești prea ușor printre balcanici, dar am văzut că scările colorate se poartă de la vesticii din SUA și până la ăia cu sânge mai vânjos din Chile, Liban sau Siria.

Totuși, îți promit că vraja cosmopolitismului se termină cam repede, pentru că la capăt te vor aștepta vreo doi maidanezi și câteva pisici puse pe împerechere.

Nu găsești cupole de sticlă mai atrăgătoare decât alea de pe Palatul CEC. Zic că ceva arhitectură franceză nu cade niciodată prost, nici măcar pe stomacul gol. Să nu uit că întreaga clădire gâdilă și orgoliile monarhiștilor din România, pentru că nu prea dai de palate inaugurate în lipsa unui rege, aici încadrându-se în peisaj Carol I.

Poate că aici ai șanse reale să uiți prin ce oraș te-ai rătăcit, atât timp cât nu intră vreun taximetrist cu mașina peste tine. Totuși, chestii de astea se întâmplă și la case mai mari.

Sticlă colorată şi lumină magică, asta găseşti în pasajul îngrămădit între Calea Victoriei şi Lipscani. Eu zic că ăsta este un loc potrivit pentru un graffiti cu „priveşte cerul“, pentru că degeaba ai ochi dacă nu-i ridici spre cer atunci când treci prin Villacrosse.

Ca să înţelegi mai bine cât de frumos este un simplu pasaj, până şi comuniştii ştiau ce ştiau atunci când l-au redenumit Bijuteria, în speranţa că vor scoate orice urmă de capitalism de pe Calea Victoriei.

Bijutierul Jacques Herdan a vândut la diamante la regine până a strâns avere să ridice bijuteria asta în mijloc de Bucureşti. Ceva arhitectură franţuzească, care se suprapune acum perfect cu un bloc ce pare construit la beţie şi acoperit cu panouri publicitare. Bine, acelaşi bloc dă de gol repede coordonatele reale ale Grand Hotel du Bôulevard.

Dacă ai vreo sensibilitate specială la corupţi, poate că ar trebui să treci peste faptul că băiatu' care a băgat bani în renovare are ceva probleme penale cu un Microsoft.

Poate că ai tăi s-au întâlnit prima dată la o prăjiturică în cofetăria Capşa, dacă sunt din București, dar promit că locul ăsta nu are iz de comunism. Mai degrabă, e posibil să dai de o clădire asemănătoare pe vreo străduţă îngustă din Paris.

Pe vremuri, scriitorii și poeții boemi stăteau aici la o savarină, pe care nu cred că și-o mai permite cineva în ziua de astăzi. Damn you, economie de consum. Oricum, recomand savarine de la supermarket consumate peste drum de Casa Capșa, dacă vrei să te simți ca un Tudor Arghezi înainte de mutarea în mahalaua Mărțișor. Altfel, intră în restaurant, fă niște poze și ține-le să le tot dai pe Instagram.

Uite aici o minunăție art deco ascunsă printre blocurile gri, care te trimite cu mintea spre un colț de New York, păcat de împrejurimile din București. Construită prin interbelic, clădirea asta încă mai stă în picioare și pare puțin scoasă din context pe Ion Câmpineanu.

Pe vremea asta găzduiește Muzeul Național de Artă, dar zic să-i spunem pe numele său drept, că măcar cu ceva arhitectură bună am rămas după opt decenii de monarhie în România.

Carol al II-lea nu a intrat în inimile prea multor conaționali, nici măcar fiu-su nu îl avea la corason, dar nimeni nu poate să nege că regele ăsta avea nițel simț estetic și puțin din grandomania lui Ceaușescu. Pentru colțul ăsta neînsemnat de continent, palatul e o minune și nu-i rău nici înăuntru, asta dacă ai vreo sensibilitate pentru Grigorescu și Tonitza.

Clădirea Uniunii Arhitecților din Piața Revoluției stârnește cele mai diverse reacții, unii zic că e de o urâțenie fără margini, alții țin să aprecieze cum un colos de sticlă se îmbină în fațada unei construcții istorice, care a ieșit cam șifonată după Revoluție.

Eu zic că arată cel puțin interesant, chiar dacă nu pot să neg urâțenia intrinsecă a structurii de sticlă. Aș zice că ai putea ridica ochii ceva mai la vest ca să dai de o chestie asemănătoare, poate cu mai puține proiectile în bagaj.

Prin 1891, cărțile îi cam dădeau afară pe bucureșteni din case și uite așa a apărut Palatul Fundației Universitare Carol I. Zic că e destul de clar din nume ce rost a avut și din inițiativa cui s-a ridicat prima bibliotecă universitară de pe malul ăsta de Dâmboviță.

Totuși, clădirea merge brici la capitolul arhitectură și parcă te întrebi de unde iubirea asta de literatură pe seama poporului român. Poate din acest motiv unii ar vedea-o la vreo 2.000 de kilometri mai spre Atlantic.

„Dați un leu pentru Ateneu” și chiar s-a dat, semn că subscripția publică merge mai bine când poporului i se promite clădiri scumpe și nu statui supraevaluate de Brâncuși.

Minunăția aste este cam la fel de impresionantă și pe interior, dar e cam greu să intri cu vorba bună, că străbunicu' nu a scos chitanță pentru donația de la Ateneu.

Totuși, pe mine mă surprind oarecum decorațiunile ce par să vorbească despre un delir național. Nu vreau să arunc cu pietre, dar oare sunt singura care crede că e ciudată combinația dintre frescele domnitorilor, numele de eroi antici din piatra cupolei, coloane grecești și statuia lui Eminescu.

Nu zic de strada în sine, ci mai degrabă de cafenelele deschise în spatele Ateneului. Ce să mai, locul ăsta îmi amintește de o străduță pariziană cu bistrouri și cafenele chic, dar care a primit la botez un nume cam nepotrivit. Știu că nu e cine știe ce, dar pare un colț interesant de Capitală.

Prin zona Amzei mi-am ridicat pentru o secundă ochii lipiți de Google Maps și am dat peste clădirea asta. N-am prea multe de spus, poate doar că replica „privește cerul” chiar funcționează uneori. Clădirea adăpostește prea multă evlavie pentru inima mea, dar cărămida roșie pare trasă dintr-un colț estic și postindustrial al Londrei.

Acum vreo doi ani am ajuns pentru prima dată pe Dacia și m-am chiorât vreo oră la toate clădirile deținute de bogătani la o aruncătură de băț de Romană. Bine, locul este împânzit de ambasade și e cam greu să nu trezești suspiciunea jandarmirilor mereu vigilenți dacă stai prea mult la holbat. Dar tocmai agresivitatea nativă a jandarmilor îți amintește unde ești, atunci când mintea ta pleacă departe de Dacia.

Printre blocurile gri și triste, poți să dai și de clădiri de cărămidă roșie, spații mici pentru dumnezei, cum zicea un manifest de la Taxi. Nu am nimerit niciodată la o slujbă prin zonă, dar merită să pipăi clădirea asta oricând, că pare desprinsă de filmul Bucureștiului.

Nici nu cred că e nevoie să spun de ce monumentul ăsta te duce departe de estul Europei, poate pentru că am furat puțin cam tot de la Arcul de Triumf din Paris. Totuși, am auzit că imitarea este cea mai frumoasă formă de flatare, deci să spună săru-mîna copiii lui Napoleon.