Românul care m-a făcut să înțeleg de ce arta nu-i scorțoasă și bună doar de muzeu

Chiar dacă n-ai nicio treabă cu arta contemporană, probabil că ai auzit de artistul care a îmbrăcat un monument din Reșița în semn de solidaritate cu victimele războiului din Ucraina și poate te-ai întrebat „ce naiba face omul ăsta aici"?”. Îl cheamă Nicolae Comănescu, iar această intervenție a lui care a trezit din amorțeală un oraș mic de provincie rezumă perfect modul în care vede importanța artei: o reprezentare precisă a vremurilor pe care le trăim.

„Trebuie să lași un soi de mărturie asupra a ce se întâmplă, a stării națiunii și a tensiunilor pe care le trăim. Peste 500 ani, dacă un arheolog ar săpa și ar găsi lucrări, n-ar înțelege nimic din ce se întâmplă în timpul ăsta și ar fi bine s-o facă. Să știe în ce lume ai trăit, să simtă ADN-ul timpului și locului ăluia, să-l vadă. Trebuie să fii un soi de martor al vremii tale”, îmi spune Comănescu în atelierul lui din zona Amzei.

Consideră că asta e artă bună, iar altceva nu-l interesează. Înainte de a fi artist, spune el, e consumator de artă – merge la vernisaje, cunoaște noile valuri de tineri artiști și constată că sunt mai implicați, mai conectați cu ce se întâmplă în nume și mai puțin falși. „Că-s buni, că nu-s buni, nu mă interesează. Mă interesează să mintă cât mai puțin.”

Nicolae Comănescu a simțit un soi de pasiune față de artă încă din copilărie. Întotdeauna a făcut ceva în sensul ăsta: de la pictat și desenat până la sculptat. Spune că toți colegii de la școală îl țin minte cu creionul în mână. 

Prin clasele primare inventase alături de prietenii lui jocul „de-a indienii”, pentru care se documentau despre istoria și cultura lor, confecționau arcuri, săgeți și pene. Se autointitulase vraci și preot al tribului și a făcut statui ale lui Manitou la care ceilalți se închinau.

Înainte să știe că avea să facă din asta o carieră, Comănescu a participat la concursuri de desen organizate de pionieri. Unul dintre ele avea tema „Lupta pentru pace”, iar el a desenat cu creta pe asfalt un wampum, centura brodată a amerindienilor, pe care a surprins un moment închinat zeului războiului. „Desenul era fantastic de frumos, dar era plin de cranii, topoare-nfipte în capete și săgeți. Le-a plăcut tuturor, mai puțin profesorilor și directorilor, pentru că nu respectasem tema”, povestește Comănescu. „Pe-atunci nu se inventase, dar cred că am luat premiul publicului.”

În timpul liceului a urmat cursuri de desen la Școala Populară de Arte. Acolo a avut parte de profesori buni și de materiale gratuite. Spune că desenul se făcea la nivel de facultate, iar cu timpul și-a dus lucrările la nivel profesionist. 

Doar că el se pregătea pentru matematică și fizică, să ajungă inginer și să lucreze la uzină, ca și ceilalți bărbați din familia lui. Erau ultimii ani de comunism când a luat în calcul să dea la Facultatea de Arte. Pe-atunci circulau zvonuri că nu ai cum să intri din prima, ci abia după opt ani. „Inclusiv cei cu pile ar fi fost programați să intre în ani diferiți. Dacă erai copil de mare securist, făceai și meditații și erai de zece, ți se propunea să dai anul ăsta, ca să pici și să intri anul următor.”

Mulți dintre cei care voiau să intre la Arte se pregăteau cu profesori de la facultate, iar până să intre munceau la trustul Carpați, unde făceau sculpturi și capiteluri.

Comănescu se resemnase. Nu era dispus să jertfească opt ani din viață pentru o incertitudine. Exista și o modă, zice el, printre cei care voiau să dea la arte, regie de film și arhitectură, dar bănuiau că nu urmau să intre: dădeau la Facultatea de Geologie. „Eram o pătură de tineri antrenați în mate-fizică și urma să intrăm în fabrici și uzine ca ingineri. Se lățise o legendă cum că ai fi fost mai puțin supus controlului partidului comunist dacă făceai geologie.”

Când a venit revoluția, picase deja de două ori la Geologie și era în armată. Atunci s-a hotărât că trebuie să dea la Arte și-i era clar că asta urma să facă toată viața. A dat și a picat, dar a rămas în București pentru pregătire. 

Printre alții, graficianul Nicolae Stoian i-a fost mentor în acel an. Spune că-l antrena inclusiv psihologic și-l asigura că are destul timp să intre la Arte în opt ani de zile. I-a dat și un sfat important, pe care a căutat să-l urmeze și în timpul facultății: nu intratul era problema, ci momentul în care urma să iasă și trebuia să-și găsească de muncă. Iar asta nu era ușor pentru un student de la Arte: „De multe ori nu m-am gândit la sfaturile primite, dar la ăsta da.”

La finalul anilor de studiu ar fi rămas fără atelier, fără materiale, fără loc în care să expună, fără public, critici și loc de mai bine. Când a simțit că facultatea era pe sfârșite, a luat două măsuri.

În primul rând, a decis să-și dea mai mult timp de gândire, așa că a rămas repetent pe motiv medical: „Am hotărât să mai rămân doi-trei ani prin facultate, cât timp m-or lăsa.” A făcut asta de câteva ori până când s-au prins secretarele că avea doar note mari și, totuși, rămânea repetent. L-au asigurat că va primi doar note de zece, ca să plece din facultate.

Apoi, împreună cu artiștii Angela Bontas, Dumitru Gorzo și Alina Pentac a co-fondat în 1997 grupul Rostopasca, prin care au încercat să resusciteze industria artei din România prin cinism și multă pasiune. „N-aveam materiale, pictam cu ce găseam, n-aveam unde să expunem așa că expuneam în curtea de la Green Hours, în Turnul Măcelarilor din Târgu Mureș și oriunde aveam acces.”

Lucrau intens și mult, câteva zeci de ore pe zi. Deși ritmul obișnuit al artiștilor e de o expoziție la un an sau doi, spune el, Rostopasca avea una nouă la fiecare două luni. „Cumva deveniserăm artiști profesioniști. Poate că nu eram buni sau comparabili cu alții, însă știam și ne intrase în sânge că asta trebuie să facem. N-am avut timp să facem vreun revelion, Paște ori să răcim, n-am plecat nicăieri. Am făcut artă la foc continuu trei ani de zile.”

Și-au propus să atace pictura clasică, cea considerată Artă cu A mare, cu orice ocazie. „Încontinuu am ultragiat cumva receptarea clasică, măreață și monumentală asupra marii picturi. Tot timpul am încercat să jucăm în picioare percepția obișnuită. Pictam urât, scriam înjurături pe lucrări.”

Așa că lucrarea de licență a lui Comănescu s-a numit „Zgîții mă-tii de fluture”. Profesorii, povestește el, i-au dat notă maximă, bucuroși că pleca din facultate în final. Lucrările au ajuns mai târziu la Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC) și în diverse colecții. „Atunci nu mă gândeam la asta, ci doar să-mi exprim furia, cinismul și ironia față de tot ce vedeam în jur”, povestește el.

Crezul lui Comănescu și al grupului Rostopasca era că mare parte din ce se-ntâmpla în arta din România era o impostură și că societatea avea nevoie de un răspuns violent, care s-o trezească din amorțeală.

Singurul impediment care stătea între grup și receptarea publică era lipsa vizibilității. „Am ajuns să ne bucurăm îngrozitor când scria cineva de rău despre noi pentru că vedeam că arta noastră era, totuși, receptată. Era bine și așa.”

Au trecut peste 20 de ani de la momentul Rostopasca, iar lucrurile s-au schimbat. „Dacă la început obișnuiam să glumim că arta noastră e receptată de o mulțime de oameni care poate să fie numărată pe degetele de la mâna unui țapinar, acum am impresia că avem un public.”

Crede că cea mai mare reacție media pe care a avut-o un proiect de-ale lui a fost cel de anul ăsta de la Reșița. Se afla acolo în primăvara lui 2022 pentru un alt proiect când a început războiul din Ucraina. A mai rămas acolo pentru șase săptămâni.

„Mă simțeam atacat personal, zilnic simțeam că o nenorocire mi s-a întâmplat mie. Am văzut în timp real atacul, bombardamentul, moartea. Am simțit totul în nas.” Una dintre imaginile care i-au rămas în minte a fost cea a ucrainenilor care înveleau în saci de nisip monumentele din mai multe orașe ca să le protejeze. Arta transcende orice fel de graniță ori barieră de limbă, iar în momente de criză devine un punct de sprijin și solidaritate. 

Comănescu s-a gândit cum ar fi să te comporți ca în război, într-o țară din Europa în care e încă pace, și a făcut același lucru cu Monumentul Eroilor din parcul Tricolorului din Reșița. Avea nevoie de o sculptură arhetipală pentru monumentul pe care și-l imagina subconștientul colectiv: „Trebuia să fie mare, înaripat, avântat, înalt, cât se poate de monument.” 

Curând, au apărut nemulțumirile din partea localnicilor, deranjați că cineva le „distrugea” monumentul. Dacă înainte, spune el, oamenii ar fi trecut pe lângă lucrarea sculptorului Constantin Lucaci fără să-i acorde vreo importanță sau privire mai atentă, au ajuns să-l descopere în fața unui potențial pericol. Dintr-o dată, nu mai era doar un soi de mobilier urban pe lângă care treceau în grabă, ci o mândrie locală, o formă de artă care-i făcea să simtă ceva.

„Cât eu încercam să acopăr monumentul ăsta cu saci de nisip, să-l fac să «dispară», l-am dezvăluit și l-am făcut vizibil oamenilor.” Însă asta e ceva ce a înțeles mai târziu, pe-atunci miza lui era să-și facă treaba. De-a lungul celor șase săptămâni a stârnit o reacție publică în lanț: a revoltat oamenii, i-a făcut să vorbească despre arta lor și s-o apere. Mai târziu, toată controversa a ajuns o explozie de creativitate.

De bine, de rău, oamenii începuseră să scrie despre operațiunea lui artistică. Unii investeau timp în căutări ample doar ca să nu fie de acord cu el. Apăruse și o pagină cu blesteme pe un blog, spune Comănescu: „Aia mi-a plăcut.” De partea cealaltă, cineva făcuse o poezie despre el, iar tabăra care-l apăra era tot mai implicată în conflict. Timp de cinci săptămâni s-a scris aproape zilnic.

În timp ce dădea interviuri telefonice, umplea sacii cu nisip fără zăbavă. La început, nu-și dăduse seama de cât de amplă era, de fapt, intervenția la care se gândise: „Era mai mare decât îl vedeai și punând sacii de nisip în jurul lui mi-am dat seama că e ca un deal,” povestește Comănescu. „Aveam în plan să dureze vreo două săptămâni și a durat cinci, timp în care am avut un mic șantier și două macarale care duduiau tot timpul în spatele meu, de dimineața până la prânz.”

Pentru asta, a găsit un muncitor în vârstă care lucrase toată viața în construcții, făcuse acoperișuri, silozuri și știa cum să aranjeze și să țeasă sacii. „Făcusem o tehnologie anume de țesut, astfel încât să nu cadă niciodată. Trăgeam de ei la final ca să văd dacă sunt stabili.” Schimbau tot timpul modul de așezare și povestește că aveau un sistem destul de complicat, la care nu aștepta când se apucase: „Acum chiar știu să-i pun. Sunt bun de șef de șantier, să pun saci.”

Două luni mai târziu, când a insistat să fie dați jos, a fost un proces anevoios, păreau aproape sudați acolo. S-a bucurat să afle că nisipul a fost apoi folosit la restaurarea pavajului din jurul unui liceu: „Acum știu unde e nisipul meu.”

Nicolae Comănescu nu se consideră un artist consacrat. Când e numit așa, spune că întoarce capul ca să vadă dacă e vorba de cineva din spatele lui. Consideră că ce l-a făcut pe el artist a fost atelierul. „E locul unde mă gândesc și unde lucrez. Dacă nu aveam atelierul, nu aveam lucrările astea”.

Mai mult de o treime din artiștii români nu au ateliere, iar asta e una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă Uniunea Artiștilor Plastici (UAP), care a pierdut multe spații, după cum spune și Comănescu. Atelierele din vremea comunismului erau case marginalizate, care după revoluție au fost retrocedate, iar numărul e în continuă scădere. În plus, nu toți artiștii sunt membri UAP, iar dacă ar fi, explică artistul, Uniunea nu are oricum atâtea ateliere câți artiști sunt.

„Eu am terminat pe la 27 de ani facultatea și până la 45 n-am avut atelier de la UAP. Până la 45 de ani închiriam apartamente pe la marginea Berceniului. Aveam perioade de un an sau doi când îmi permiteam și alte câteva luni sau un an când nu aveam bani să-mi închiriez ceva. Am cărat atelierul de zeci de ori cu spinarea, cu toate sculele. Cred că am două vertebre tasate de la cărat atelierul dintr-un loc în altul. E o problemă nerezolvată despre care se vorbește prea puțin. E cazul ca alții să înceapă să meargă la demonstrații și la acțiuni și pentru asta. În cazul a 80 la sută dintre artiști, atelierul este esențial.”

În plus, arta e în continuare privită cu ostilitate ca România și sunt destui cei care nu-nțeleg că e o meserie ca oricare alta. „Să te lauzi, ca român, că-l ai pe Brâncuși mi se pare de-o impostură extraordinară. România nu merită absolut deloc să vorbească vreun cuvânt despre Brâncuși, cât timp nu se ocupă de Brâncușii de 20 de ani de azi.”

Comănescu a fost director al galeriei Atelier 35 timp de doi ani, până a dat cheile mai departe. „Director” îi pare că sună hazliu și e impropriu spus, pentru că aducea toate atribuțiile asupra lui: de la organizarea expozițiilor și contactat artiști până la curățenie și bătut cuie. „Am spălat cu mopul podeaua aia din Atelier 35 timp de doi ani încontinuu.”

Pe-atunci era departamentul unde expuneau, în teorie, artiștii de până în 35 de ani. Devenise spațiul în care tinerii artiști aveau o libertate mai mare de manifestare artistică. „Se considera că-s tineri, că-s tâmpiți, că-s mai zbuciumați, să-i lăsăm, să-i mai iertăm, că ei fac doar la Atelier 35.” În timp, a început să aibă o reputație mai bună decât galeriile oficiale, spune Comănescu, pentru că adăpostea artă experimentală, performance și tot ce era mai progresist pe-atunci. Lucrările noi, proaspete și de valoare se găseau la Atelier 35.

„În continuare mi se pare un loc bun și viu. Se întâmplă expoziții și apar nume despre care sunt convins că o să aflăm toți mai târziu. E un loc unde ar fi recomandat să fii atent tot timpul.” Înainte se afla pe Strada Eforie, vizavi de sediul Poliției din Capitală. De-a lungul anilor s-a tot mutat, dar acum îl găsești în Centrul Vechi. 

Pe 30 septembrie, în cadrul evenimentului Noaptea Albă a Galeriilor, Atelier 35 a găzduit vernisajul expoziției „Întâlniri inoportune”. Poate fi vizitată până pe 21 octombrie pe Șelari 13. Nicolae Comănescu, Anca Mureșan, Beniamin Popescu și Elena Scutaru, patru artiști care dețin spații de lucru din partea UAP, vor lucra alături de alți patru artiști fără atelier. Mai multe detalii găsești aici.