Ideea că opusele se atrag e o tâmpenie

Contrastele se atrag, toată lumea pare să fie de acord. Tineri și bătrâni, cupluri fericite sau nefericite, burlacii sau oamenii căsătoriți, toți pun botul la acest stereotip despre dragoste. Experții în relații au scris cărți bazate pe această presupunere. A fost internalizată de oamenii care își caută un partener și 86 de procente dintre cei care își caută dragostea spun că vor un partener cu caracteristici opuse.

Problema e că teoria magneților nu se aplică și în dragoste. După cum explic în cartea mea, Great Myths of Intimate Relationships, oamenii tind să fie atrași de oamenii similari cu ei, nu de cei diferiți.

Mai multe studii științifice au analizat dacă oamenii chiar sunt atrași de oameni opuși lor. Cercetătorii au investigat ce combinație duce la relații mai bune – cu parteneri similari, diferiți sau opuși? Oamenii de știință numesc aceste trei posibilități ipoteza homogamiei, ipoteza heterogamiei și ipoteza complementarității.

Câștigătoarea e homogamia. Încă din 1950, cercetătorii sociali au efectuat peste 240 de studii ca să afle dacă similaritatea în atitudini, trăsături de personalitate, interese, valori și alte caracteristici duce la atracție. În 2013, psihologii Matthew Montoya și Robert Horton au examinat rezultatele combinate ale acestor studii în cadrul unei meta-analize. Au găsit o asociere irefutabilă între similaritatea și atracția față de o altă persoană.

Cu alte cuvinte, există dovezi foarte clare și convingătoare că cine se aseamănă se adună. Atracția similarității e atât de puternică încât e răspândită în toate culturile.

Pentru că similaritatea e asociată cu atracția, partenerii dintr-o relație stabilă tind să se asemene în multe privințe. Uneori, chestia asta e numită împerechere asortată, deși acest termen e folosit cel mai des pentru a descrie felurile în care tind să se cupleze oamenii în funcție de nivelul educației, situație financiară și aspect fizic.

Niciuna dintre toate astea nu înseamnă că opusele nu se atrag. Atât ipoteza homogamiei, cât și ipoteza complementarității ar putea fi adevărate. Așadar, există suficiente dovezi că persoanele opuse se pot simți atrase una de alta măcar uneori?

Mulți oameni par să se îndrăgostească de oameni cu trăsături care lor le lipsesc: de exemplu, așa cum se spune că fetele bune se îndrăgostesc de băieți răi. În astfel de cazuri, partenerii par să se completeze unul pe altul. De exemplu, unul dintre parteneri e sociabil și amuzant, pe când celălalt e serios și timid. Nu e greu de înțeles că fiecare dintre parteneri îl vede pe celălalt ca pe un ideal – calitățile unuia contrabalansează slăbiciunile celuilalt. Sunt destule cazuri în care prietenii sau rudele unei persoane timide încearcă s-o cupleze pe aceasta cu o persoană sociabilă. Întrebarea e dacă oamenii chiar caută intenționat parteneri complementari sau asta se întâmplă doar în filme.

Se pare că e pură ficțiune. Nu există nicio dovadă că diferențele de personalitate, interese, educație, politică, religie sau alte trăsături ar duce la o atracție mai mare.

De exemplu, într-un studiu, cercetătorii au descoperit că studenții preferau colegii ale căror biografii erau cât mai similare cu ale lor în defavoarea colegilor cu biografii diferite. Și alte studii au susținut această descoperire. De exemplu, introvertiții nu sunt mai atrași de extrovertiți.

Atunci de ce persistă mitul ăsta al heterogamiei, în ciuda dovezilor copleșitoare? Sunt mai mulți factori în joc. În primul rând, constrastele ies în evidență. Chiar dacă partenerii dintr-un cuplu se potrivesc la o grămadă de caracteristici, pot ajunge să se certe despre lucrurile care îi diferențiază.

Dincolo de asta, există dovezi că micile diferențe între parteneri se pot mări în timp. În cartea lor Reconcilable Differences, psihologii Andrew Christensen, Brian Doss și Neil Jacobson descriu cum partenerii intră, în timp, în roluri complementare.

De exemplu, dacă unul dintre parteneri e mai amuzant decât celălalt, cuplul poate intra într-un tipar în care partenerul mai amuzant preia rolul partenerului amuzant, iar celălalt devine „partenerul serios”. Oamenii de știință au demonstrat că, într-adevăr, partenerii devin mai complementari odată cu trecerea timpului; deși sunt similari la început, găsesc modalități să se diferențieze între ei.

Dar până la urmă, atracția oamenilor pentru diferențe e depășită de atracția lor pentru similarități. Oamenii insistă să creadă că opusele se atrag când, în realitate, ne găsim parteneri similari cu care devenim complementari pe măsură ce trece timpul.