Viaţa nu mai e niciodată la fel după ce se sinucid fratele sau sora ta vitregă

Acest articol a apărut inițial în VICE Australia.

Înălțimea era trăsătura care o încânta cel mai mult pe Sarah atunci când se gândea la Jessica. „Nimeni nu avea tupeu să se încurce cu ea, era înaltă, avea 1.80 metri”, spune ea. „Chiar dacă era cea mai mică dintre surori, veghea mereu asupra mea. Mă simțeam mereu mai încrezătoare atunci când eram cu ea.”

Jessica s-a sinucis acum patru ani, după ce s-a luptat îndelung cu o dependență severă de medicamente date pe rețetă. Urma să împlinească 23 de ani.

Ultimul lucru pe care i l-a zis Sarah a fost „Te urăsc și îmi doresc să mori”. Precum multe alte relații, a lor era ocazional destul de zbuciumată. Durerea pricinuită de ultimul lor schimb de cuvinte a țintuit-o pe Sarah la pat luni de zile, răstimp în care a fost deprimată și copleșită de vină. Propria ei trauma s-a înrăutățit atunci când și părinții ei au început să clacheze – tatăl ei plângea în fiecare dimineață, în timp ce mama ei suferea din pricina coșmarurilor recurente.

Încă i se pare dificil să se întoarcă în casa părintească, acolo unde sunt împrăștiate lucrurile surorii ei. Câteodată, imaginea ei pe patul de moarte i se învârte prin cap, iar și iar. „Mi-am pierdut trecutul, prezentul și viitorul”, spune ea.

Doctorița Jan-Louise Godfrey, profesoară de psihologie la Universitatea din Swinburne și expertă în comportamentul copilului, crede că durerea interiorizată – doliul care trece neobservat în societate – poate să aibă implicații uriașe asupra sănătății mintale. Acest lucru se aplică mai ales în cazul celor care încearcă să treacă peste sinuciderea unui/unei frate/surori vitreg/e, pentru că, deși există susținere adecvată pentru părinți, accesul la ea este limitat.

Per total, există o tendință ca surorile sau frații să-și ascundă mâhnirea într-o încercare de a minimiza trauma resimțită de către părinții lor, spune doctorița Godfrey. Această inabilitate sau rezistență la exprimare poate stopa procesul, în timp ce fratele/sora se „chinuie cu integrarea evenimentului în viața sa”.

Și Bronwen Edwards, fondatoarea grupului de sprijin Roses in the Ocean, s-a luptat cu asta. În 2008, fratele ei în vârstă de 43 de ani s-a sinucis. „Frații sau surorile nu primesc susținere”, spune Edwards. „Suntem ignorați complet. Există câteva grupuri de sprijin reciproc, precum StandBy Response, care oferă niște programe grozave de susținere, dar nu sunt prezente peste tot.”

Fără un mijloc de exprimare sau o susținere structurată, manifestările sindromului de stres posttraumatic (PTSD) pot apărea la o soră/frate. Asta include anxietatea, depresia și o alimentație dezechilibrată. Doctorița Godfrey spune că în timp ce se poate să fie existat predispoziții fundamentale pentru aceste stări mintale, cercetarea ei arătă că trauma este corelată cu rate mai mari de suicid per total.

Ăsta a fost cazul lui Kerri, care avea 18 ani când fratele ei mai mic, Joseph, s-a sinucis. Acum, stagiara din departamentul de design spune că a reușit să-și pună mâhnirea pe locul doi având grijă de tatăl ei, căci îi era teamă să nu apeleze și el la suicid. Când se lupta cu gânduri ca „Nu mai pot” și „Nu vreau să mănânc”, sentimentele ei de pierdere au fost suprimate și s-au manifestat într-un final sub forma unei boli de alimentație, ea ajungând să cântărească 43 de kg, de la 90 kg.

„Am ajuns la spital, eram în pragul morții din cauza anorexiei”, spune Kerri. „M-au ținut două săptămâni pe aparate, apoi m-au mutat într-un sanatoriu, unde am stat două luni pentru tratament.”

Nu doar atitudinea lui Kerri față de mâncare a suferit o schimbare drastică; moartea fratelui ei a inversat și structura familiei. Kerri a avut grijă de tatăl ei în locul mamei sale, care simțea nevoia să iasă cu prietenii, ca parte a unui mecanism de adaptare la cele întâmplate. Pe de altă parte, tatăl ei „trebuia să fie singur”.

Liz Adams, un psiholog australian, și-a finalizat recent teza de doctorat pe tema impactului sinuciderii asupra familiei. Fiul ei în vârstă de 16 ani, care s-a sinucis în 2001, a determinat-o să scrie despre acest subiect. Mai mult decât oricine altcineva, Adams înțelege cum vidul creat de suicid poate să afecteze dinamica familiei. „Un copil poate să-i poarte de grijă părintelui atunci când acesta clachează și pierde controlul”, spune ea. „Se crede adesea că un copil trece repede peste traumă.”

Dar se poate întâmpla și ca părintele să devină un îngrijitor autoritar. Un studiu realizat în 2011, realizat de cercetători suedezi pe un eșantion de 11 milioane de oameni, a descoperit că acest „comportamentul suicidar este agregat în familii”, ceea ce înseamnă că pe lângă ratele de mortalitate în creștere per total, părinții sunt mai predispuși la suicid dacă propriul lor copil și-a luat viața.

Datele au mai dezvăluit și că persoanele care și-au pierdut frații/surorile din cauza suicidului sunt de trei ori mai predispuși la asta din cauza unor „riscuri genetice” – cât de asemănători erau din punct de vedere biologic – și a unor „factori de mediu comuni”, precum familia și locuința.

Pot apărea și probleme de dezvoltare pe termen lung. Doctorița Godfrey a enumerat trei procese fundamentale care pot fi alterate de către pierderea unui/unei frați/surori: „Independența, relațiile romantice și progresul profesional.”

„Am descoperit că adolescenții [cărora le-a murit un/o frate/soră vitreg/ă] se mută mai târziu din casa părintească și încep să păşească în următoarea etapă a vieții mai târziu”, spune doctorița Godfrey, explicând că simt nevoia de a fi acolo pentru părinții lor. Asta poate avea consecințe grave atunci când tinerii nu se implică în activități normative precum petrecerea timpului cu prietenii și stabilirea de relații noi.

Pentru mulți, sinuciderea unui/unei frate/surori înseamnă o pierdere parțială a propriei identități. În 2007, fratele lui Jolene, o tânără de 29 de ani, s-a sinucis. Dacă ar uita vreodată sunetul vocii lui, râsul lui sau conversațiile lor din trecut, „m-aș pierde cu totul”, spune ea.

Jolene spune că diferite combinații de terapie au ajutat-o să treacă prin cele mai crunte etape ale recuperării, dar și metodele tradiționale i-au fost de folos și le recomandă și altora: să plângă, să țipe și să se ierte pe ei înșiși.

„Găsește o sursă de putere sau ceva care să te distragă”, spune ea. „Să nu-ți fie frică de singurătate atunci când gândurile și inima ta te vor ține treaz. Lasă-le să te cuprindă – simte-le. Lasă-le să te devoreze… pentru că totul va trece. Va durea, dar va trece.”

*Toate numele au fost schimbate pentru protejarea intimității.