7 filme care-ți arată ce înseamnă să ai „daddy issues” cu adevărat

Ori de câte ori cineva cu inteligența emoțională a unui copil de opt ani pune capăt unei relații pe motiv că partenerul are daddy issues, moare o zână.

Daddy issues e prescurtarea bine cunoscută pentru complexul patern al lui Freud, acele impulsuri și asociații inconștiente care țin de imaginea tatălui nostru. De când acest termen a intrat în lexiconul cultural, a făcut destul de mult rău, pentru că a diluat impactul psihologic complex cauzat de un tată absent emoțional (sau fizic). E un alt termen din cultura pop care le face rău în special femeilor, pentru că transformă trauma lor într-o memă.

Din fericire, toate cele de mai sus s-ar putea să nu mai stea în picioare în scurt timp. Având în vedere că filme precum Aftersun au fost lăudate de critici și de publicul larg, e clar că publicul dorește să aprofundeze problema și să exploreze relațiile dintre copii și tații lor într-un mod care să nu reducă totul la o glumă și nici să nu permită cuiva să se complacă în fanteziile sale înfiorătoare de incest (vezi The Loved Ones). Avem acum filme care vorbesc cu adevărat despre cum e să ai un tată de proastă calitate. Iar publicul nu numai că vrea mai mult, dar e curios să-i cunoască și pe cei care au deschis calea. 

Fără alte introduceri, iată șapte filme care explorează ce înseamnă cu adevărat problemele relaționale cu tații.

Scrapper o urmărește pe Georgie (Lola Campbell care tocmai a debutat în actorie), o fată de 12 ani care trăiește singură și se luptă cu moartea mamei sale, când brusc apare tatăl ei înstrăinat (Harris Dickinson).

Scrapper e singurul film de pe această listă care pune direct întrebarea care îi chinuie pe toți cei care au probleme de abandon legate de tată: de ce m-ai părăsit? Deși pentru unii ar putea părea aproape prea ușor să sară direct la miezul problemei, asta arată cât de hotărâtă e scenarista și regizoarea Charlotte Regan să evoce perspectiva unui copil. E o întrebare care transformă Scrapper într-o actualizare revigorantă și veselă a unei dramolete clasice. Pe parcursul filmului, vedem cum înflorește relația dintre Georgie și tatăl ei.

Somewhere îl urmărește pe deziluzionatul actor Johnny Marco (Stephen Dorff) care își reexaminează viața atunci când îl vizitează pe neașteptate fiica sa, Cleo (Elle Fanning). Johnny e, fără nici o umbră de îndoială, un tată absent.

Deși Sofia Coppola nu sapă prea adânc în felul în care treaba asta o afectează pe Cleo, filmul reușește să creeze o relație credibilă între cele două personaje și tocmai asta îl face atât de frumos. Satira filmului la adresa culturii superficiale a celebrităților e punctată de momente de conexiune autentică, care surprind detaliile relației tată-fiică.

Cel mai tare e că are o scenă în care niște gemene fac un număr de dans la bară pe melodia "1 Thing" a lui Amerie. Bineînțeles, nu are absolut nimic de-a face cu tații, dar tot e grozavă.

The Squid and the Whale, de Noah Baumbach, reușește să cuprindă toate cele trei aspecte ale modelului de tată rău. Bernard Berkman (Jeff Daniels) e grandoman, nu-și apreciază soția și copiii și nu are niciun fel de scrupule când face sex cu o tânără cu douăzeci de ani mai tânără decât el.

Filmul are ca fundal New York-ul anilor 1980 și îi urmărește pe Walt și Frank Berkman (Jesse Eisenburg și Owen Kline) care se confruntă cu consecințele divorțului părinților lor. Problemele legate de tată sunt evidente în acest film: Walt oglindește în propriile relații modul în care tatăl său tratează femeile, iar Frank dezvoltă o pasiune pentru masturbarea în public.

Filmul a fost tras în întregime pe peliculă de 16 mm, pentru că Noah a vrut să redea atmosfera autentică a anilor 1980. Rezultatul e foarte nostalgic și, mai ales, realist.

Ce-ar fi dacă păcatul capital al unui tată prost nu ar fi să plece sau să se afunde în alcoolism, ci pur și simplu să fie complet jenant? Asta e, în esență, premisa filmului Toni Erdmann, comedia-dramă germană regizată de Maren Ade.

Filmul o urmărește pe Ines, o femeie meticuloasă și orientată spre carieră, și modul în care viața ei e dată peste cap atunci când reapare în scenă tatăl ei, Winifred. Poate sună ca un film clasic despre daddy issues, dar ce complică lucrurile în filmul lui Ade e faptul că Winifred își pune în mod repetat niște dinți falși și devine alter-ego-ul său excentric, titularul Toni Erdmann.

Filmul te face să cringe-uiești grav, la fel ca și The Square al lui Ruben Östlund, dar e mai bun și mai amuzant decât On the Rocks al Sofiei Coppola.

Filmul italian neorealist al Vittoriei de Sica dovedește două lucruri. Primul e că oamenii aveau daddy issues încă din 1948. Al doilea e că aceste probleme cu tații nu sunt declanșate neapărat de un tată rău.

Personajul principal al filmului, tatăl Antonio, își iubește enorm familia. Ba chiar își petrece tot timpul cu fiul său, cu care intră în tot felul de belele în timp ce încearcă să-i recupereze bicicleta. Dar fix aceste belele definesc relația tată-fiu. Bruno, fiul, realizează foarte clar ce sacrificii face Antonio pentru el și asistă în repetate rânduri la umilirea lui. Efectiv vezi cum își pierde, în timp real, naivitatea și inocența de copil.

Nu te simți mai bine doar pentru că știi că alții au probleme mai nasoale cu tații lor decât tine. Totuși, e mare lucru că tatăl tău nu e așa de nasol ca Jack Torrance, tatăl din The Shining, jucat de Jack Nicholson.

Deși filmul lui Stanley Kubrick apare în toate topurile filmelor de groază, e neglijat ca film care prezintă relația dintre tată și copii. Se petrece într-un hotel izolat și bântuit – un decor perfect pentru experiența cu un tată furios și alcoolic. Abilitățile supranaturale ale lui Danny sunt o metaforă pentru provocările mentale și emoționale cu care se confruntă un copil care are un tată dificil. E clar că îl așteaptă mulți ani de terapie.

Filmul ăsta plimbă relația problematică cu tații prin istoria universului. În Tree of Life, al lui Terrence Malick, relația tumultuoasă a lui Jack O' Brien cu tatăl său dominator (Brad Pitt) e încadrată de întrebări filosofice despre sensul vieții.

Jack se întreabă dacă existența umană e miraculoasă sau, dimpotrivă, sordidă, iar experiența lui din Texasul anilor 1950 e întreruptă de momente suprarealiste cu dinozauri și începuturile cosmosului.

Chiar dacă Tree of Life nu e pe gustul tău, cinematografia lui Emmanuel Lubezki reușește să evoce sentimentul confuz și aproape grețos care te copleșește atunci când ai un tată de căcat.