Tineri din România mi-au spus de ce e bine să muncești încă din facultate

Primul job nu se uită, exact ca prima partidă de amor, asta dacă nu ești beat sau miroși a formol. Al meu a fost ca ospătar în anul întâi de facultate, la un mare lanț de pizzerii, nu dau nume, știi tu care. Salariul era mizerabil, 900 de lei, dar mă bucura sporul lunar de un leu, care se dubla mereu. În cinci luni de muncă, din bonusuri mi-aș fi permis o brichetă BIC.

În prima zi, după o mică prezentare a restaurantului, mi s-a spus programul, care era cu două-trei ore în față de ce era scris în contract, fără ore suplimentare. Dar cine naiba se mai gândește la ore suplimentare plătite când are bonus lunar de fucking un leu. Am învățat rapid care-i treaba, că-s băiat deștept și merge mintea ca la Pentium 4. Stăteam de vorbă cu bucătarii despre mâncare, ba chiar în ziua aia, când mă teroriza trainer-ul, am și ajutat la făcut paste, pizza și bruschete.

După nouă ore de treabă și o noapte lungă în care am analizat chestii, m-am prezentat a doua zi la muncă cu demisia. Mi-au cerut și explicații, iar eu le-am zis că și dacă aș fi diplomat în discurs, tot aș fi nesimțit. Am fost dezamăgit de mine că am renunțat ușor, dar, decât să mă duc obligat acolo, unde nici salariul nu era mare, am preferat să plec.

Nu-s primul și nici ultimul tânăr din România care a intrat în câmpul muncii încă din perioada studenției. De fapt, asta-i realitatea pentru 25% dintre studenții români. Așadar, iată cinci experiențe ale unor studenți care au preferat independența financiară în locul buzunarului lui tati.

Ca orice student de 20 de ani cu pretenții de bogătaș și sătul de mâncarea la pachet, vara trecută am decis să mă angajez. Cu o vastă experiență în internship-uri și stagii de practică neplătite, mi-a fost ușor să găsesc serviciul visurilor mele: IT-st corporatist. Cred că și Facultatea de Științe Politice pe care o urmam m-a recomandat.

Part-time și minimum pe economie suna mai mult decât suficient atunci, mai ales că postul nu necesita mult efort, ci doar atenție la detalii și răbdare. Prima săptămână la job, alături de alți IT-iști care păreau că știu ce fac, m-a facut să mă simt cel mai șmecher hacker, ca-ntr-un episod Mr. Robot. Ușor, ușor, de la omul care știa să aprindă un PC, să instaleze Counter Strike și să restarteze router-ul de acasă, am ajuns să folosesc tool-uri și programe care pentru mulți ar părea imposibile.

Ai mei m-au sfătuit să nu mă angajez și să-mi concentrez toată atenția asupra facultății. Asta până au văzut că-mi pot plăti singur chiria și nu mai trebuie să-mi dea bani de buzunar (asta după trecerea pe full-time). Primele șase luni în câmpul muncii mi-au arătat cât de important este să fiu serios în ce am de făcut, să folosesc productiv timpul pe care îl petrec acolo și să-mi respect colegii. Astăzi sunt în același loc, la fel de motivat ca în prima zi și încă neplictisit de viața de corporatist, cu drumuri în Pipera, covrigi și înghesuială mare.

Aveam 21 de ani când am început primul job, hostess de țigări. Nu știam foarte bine ce înseamnă asta, credeam că doar te plimbi cu o tabletă în mână și dai chestii gratis. Din prima zi am realizat că lucrurile nu stau chiar așa. Lucram șase ore pe noapte, într-o echipă de patru fete și un team-leader care ne supraveghea să fim ok cu clienții, cu staff-ul localurilor și să ne ajute în caz că intervenea vreo problemă. Partea bună a fost că team-leader-ul venea și ne lua de acasă și ne aducea înapoi cu mașina. Salariul pe care îl câștigam lunar cu tot cu bonusuri era de 2 800 lei pe lună. Câștigam destul de bine pentru șase ore, doar că stăteam pe tocuri foarte mult și trebuia să ascult toți clienții care se dădeau la mine fără să fiu răutăcioasă și fără seen.

Deși sunt de etnie romă, nu am fost niciodată tratată urât. De asemenea, șefii se interesau de evoluția mea, iar oamenii din echipă mi-au rămas prieteni și după ce mi-am dat demisia. Țin minte că la finalul programului mergeam undeva să mâncăm sau într-un club, deci pot spune că a fost un prim job mișto.

M-am angajat pentru că voiam să încerc ceva nou, nu a primat dorința de a nu mai cere bani părinților. De fapt, ei nu au fost de acord, de teamă că voi neglija facultatea și de aceea am și renunțat. În urma celor trei luni muncite, am strâns o sumă de bani pentru a-mi plăti o vacanță prin Italia, m-am ales cu niște experiențe frumoase și cu prieteni pe care mă pot baza.

Ca orice român, am muncit și înainte de studenție, mai la cules de porumb, mai la spart de lemne. Primul job cu carte de muncă a fost în studenție, la vârsta de 20 de ani, când m-a întrebat un unchi din Austria dacă vreau să fac și eu niște bani în plus, că și așa nu mă țineam de facultate. Nu prea-mi doream să muncesc la vremea aia, dar am zis să văd care-i treaba. Am ajuns acolo, la o multinațională de pe lângă Piața Victoriei, unde am fost luat de domnița de la recepție: „Cine sunteți și ce doriți?”. Iar eu, exact ca într-un film de acțiune cu șmecheri, i-am zis „spune-i șefului tău că a venit băiatul trimis de Alexander din Austria!”.

Până la urmă, am fost acceptat pe postul de consultant manager, pe un program de patru ore. Câștigam două mii de lei. Cu banii pe care i-am luat am fost să-mi cumpăr câteva haine și am făcut plinul la Logan. Părinții erau foarte încântați, deși eu le spuneam că nu o să fac purici mulți acolo. Fișa postului suna foarte bine, dar cum intrasem pe pile, fără a ști să lucrez în Excel, jobul meu era să scot la imprimantă acte și contracte. După ce că lucram doar patru ore, mai și întârziam. Spuneam că era coadă la Sunway și că eu am nevoie să mănânc bine. Eram văzut foarte prost de unii colegi care lucrau full-time pe 1 400 de lei.

Mi-am dat demisia după două săptămâni, nu mai suportam să văd atâția oameni triști și fără orizont. Iar după acest job am învățat că trebuie să fac ce îmi doresc în viață și să nu mai apelez la pile. Mi-am dat seama că lucrurile repetitive și oamenii fără pic de viață în ei, cu discuții basic, nu reprezintă un colectiv bun pentru mine. Acum, după aproape patru ani și o Facultate de Științe Politice, lucrez în Austria la o firmă de reciclare, pe un salariu mai mare decât al profesorilor din facultate.

Eram anul I de facultate când am avut primul meu job. Am primit o ofertă prin asociația studențească din care făceam parte, pentru că avea un fel de parteneriat cu Centrul de Engleză de la British Council. Practic, noi predam cursuri de engleză copiilor cu vârste între 6-11 ani, cursuri pregătitoare pentru examenele Cambridge pe care urmau sa le susțină.

Nu câștigam cine știe ce, aveam cinci sute de lei pe lună. Eu țineam două cursuri de câte o oră pe zi, la două școli diferite, de luni până vineri, iar sâmbăta aveam patru ore la o singură școală. Din banii câștigați îmi cumpăram haine sau benzină. Era destul de obositor totul, mai ales că trebuia să îmbin jobul cu mersul la facultate, examene și proiecte. Cu toate astea, am continuat așa vreo șase luni, pentru că mă atașasem foarte mult de copilași și-mi plăcea să petrec timpul cu ei mai mult decât să merg la cursuri.

Ai mei nu au fost încântați că mi-am găsit o scuză în plus pentru a nu ajunge la toate cursurile. Singurul moment în care le-am dat dreptate a fost la sfârșitul anului, când m-am trezit cu vreo două restanțe din cauza asta, dar pe care le-am luat lejer în toamnă. Mie nu îmi pare deloc rău pentru ce a fost. O chestie de genul chiar te învață multe lucruri, nu doar chestiile basic, precum responsabilitatea și punctualitatea. Pentru mine au fost multe situații neașteptate: de exemplu, momentul în care un copilaș de clasa întâi a fugit din clasă, plângând pentru că luase o bilă neagră.

Din toate astea, nu doar că rămâi cu niște amintiri super drăguțe, dar prinzi și ceva experiență pe viitor. În prezent am un job stabil la o firmă de consultanță educațională, unde chiar îmi place super mult ce fac.

Primul job în adevăratul sens al cuvântului l-am obținut la finalul anului întâi de facultate, când aveam puțin peste 19 ani. Căutam ceva lejer, un salariu decent și să prind si ceva experiență. Așa că m-am angajat ca Sales Assistant (adică vânzător) la Pull&Bear, în AFI Cotroceni. Deși a fost doar un job de vară și eram conștient că nu voi sta acolo mai mult de trei luni, lucrurile au decurs surprinzător de bine. Venitul era 1 700 lei net pe lună plus bonuri, colectivul a fost mai mult decât primitor, vibe-ul era întotdeauna pozitiv, plus că aveam acces la toate hainele ce urmau să intre la reducere și puteam să-mi aleg ce voiam. Teoretic lucram șase ore pe zi, cu toate că munca peste program devenise o regulă. Partea bună a fost că orele suplimentare erau plătite.

Per total, jobul m-a responsabilizat, m-a învățat cum trebuie abordată fiecare persoană: de la un fițos cu bani nemulțumit de marfă, până la un puști de 13 ani care se credea Lino Golden. Cred că cel mai mișto skill dobândit este cum să împachetez zece tricouri într-un minut. Mă gândeam să bat recordul mondial la asta.

Am rămas cu un networking bun, câteva haine la reducere, experiența de a lucra într-o echipă mare, dar și cu momente funny, ca atunci când gardienii le explicau străinilor că nu au voie să umble dezbrăcați prin magazin, în condițiile în care limba engleză nu reprezenta un punct forte pentru niciuna dintre părți. În prezent, sunt consultant fiscal în cadrul unei firme specializate din București.