Cum e să trăiești cu grija că orice mâncare te poate otrăvi

Articolul a apărut inițial pe Tonic.

Pe la 20 de ani, am trecut printr-o experiență spectaculoasă de intoxicație alimentară. Mă întorceam seara târziu de la muncă și în drum spre casă mi-am luat o salată de la Wendy’s. În timpul mesei, de altfel delicioase, am mușcat dintr-o roșie cherry putrezită. Următoarele zece minute le-am petrecut la baie, scuipând sucul rânced al roșiei și clătindu-mi gura, cu un gând fugitiv de cum aș putea să mă îmbolnăvesc.

A doua zi a fost un coșmar. Pe la 10 dimineața, eu eram chircită în poziția fetusului, pe podeaua băii de la job, plângând și vomitând nonstop. Asta a continuat până a doua zi dimineață, când am reușit într-un sfârșit să mănânc niște biscuiți, fără să vomit violent. Nu cred că am mai fost vreodată atât de bolnavă, iar atât corpul meu, cât și creierul meu au decis să nu uite experiența.

Din cauza acelui episod, m-am trezit cu un atac sever de anxietate, de frică să nu mi se facă rău după ce mănânc. În eforturile mele de a evita asta, am devenit paranoică în privința fiecărui aliment pe care-l văd. Examinez fructele de pădure, una câte una, ca să mă asigur că nu sunt moi sau stricate. Dacă prezintă pete, atunci le arunc la gunoi. Bananele cu puncte negre putrezesc în cămară, pentru că mi-e frică să le mănânc. Dacă ceva are un gust ciudat, de la un ingredient nou, primul gând e că este stricată mâncare și eu o să mă îmbolnăvesc.

Câteodată, îmi induc stări de greață. Am ajuns și să număr orele de când am mâncat și până când o să mă simt bine, pentru că știu că au fost exact 15 ore între roșia stricată și boală. Deci dacă trec de acele 15 ore, ar trebui să fiu ok. Eu refuz să mănânc resturi de mâncare mai vechi de 48 de ore. Am devenit atât de obsedată, încât am pierdut și locuri de muncă. M-am învoit de atâtea ori de la job pentru că aveam impresia că o să mă îmbolnăvesc de la mâncare, încât angajatorii mei au decis că sufăr de o condiție și m-au concediat.

Nici nu mi-am dat seama că aveam o problemă. Eu doar credeam că am grijă de mine, încercând să mă mențin de partea bună a unui consum alimentar. Soțul meu a fost primul care m-a ajutat să realizez că aș putea avea o problemă reală. Ne-am apropiat când ne-am mutat împreună, iar în eforturile lui constante de a mă sprijini, el mi-a evidențiat câteva aspecte: aruncam foarte multă mâncare. Eram convinsă că o să mă îmbolnăvesc după fiecare masă. Aveam o manie irațională de a controla când sunt mâncate resturile de mâncare.

Vezi și documentarul ăsta de pe Tonic:

Până în acel moment, nu m-am gândit prea mult la asta. Eu consideram că am un comportament normal, cu care am crescut, ținând cont că tatăl meu era deseori paranoic în privința mâncării. Auzeam des: „aruncă chestia aia că o să facă bacterii!”, dacă lăsam mâncarea pe masă chiar și o oră.

„Există o corelație evidentă între un diagnostic din ce în ce mai comun de anxietate, tulburare obsesiv-comportamentală și tulburări alimentare la copii, dacă un părinte prezintă simptomele”, spune Edie Stark, psihoterapeut din New York, specializat în tratarea tulburărilor alimentare. „Mediul în care creștem are un efect categoric asupra stilului de viață adultă.”

„Nu vreau să spun că tatăl meu a cauzat problema, chiar dacă am avut un avans din copilărie. Lucrurile nu s-au agravat decât după ce m-am mutat singură, și au explodat într-o fobie în toată regula după roșia cherry stricată.

Acum șase luni am început terapia pentru problemele mele alimentare și am primit un diagnostic oficial: anxietate bazată pe control și tulburare obsesiv-compulsivă în privința calității alimentelor. Iar acum încerc să-mi dau seama cum să navighez condiția asta. De atunci, am învățat că tendințele obsesiv-compulsive pot fi moștenite genetic, iar terapeutul meu spune că cel mai probabil ăsta e și cazul la mine, în combinație cu câteva experiențe negative, care mi-au declanșat anxietate în legătură cu faptul că nu pot controla când alimentele se strică.

Acum lucrăm să-mi reeduc creierul la un nivel rațional de îngrijorare, decât să asum că orice e stricat și o să-mi deraieze viața într-o scenă ca din Bridesmaids.

Într-un fel, asta înseamnă să mănânc alimente care par mai trecute prin a le consuma într-un mod diferit. Cum ar fi să folosesc fructele mai moi într-un smoothie, decât să le arunc. De asemenea, înseamnă și să-mi forțez limitele personale cu timpul de păstrare a resturilor de mâncare.

Am trecut încet de la două zile maxim, la cinci zile. Dacă mi se face greață după ce mănânc, trebuie să stau jos și să mă gândesc la motivul real pentru care mi-e rău, în loc să dau vina pe intoxicație alimentară din start. Poate am mâncat prea mult? Poate nu a fost cea mai bună combinație de mâncare? Poate nu am mâncat suficient? E vorba de multă introspecție și o doză sănătoasă de a ieși din confortul propriu. Până acum, pare să funcționeze. Dar în același timp, e un coșmar care-mi provoacă crize de anxietate.

Trebuie să mă forțez să fac lucrurile astea deoarece corpul meu încearcă să se opună fizic. Însă, săptămâna trecut am mâncat ceva care a prins o culoare portocalie de la un condiment mai neobișnuit, și am fost complet ok. Înainte, nu aș fi pus gura pe așa ceva.

„Tratamentul constă în expunere și prevenirea reacțiilor”, spune Kathleen Fitzpatrick, profesor-asistent la o clinică medicală, unde se concentrează pe tulburările alimentare, în cadrul departamentului de psihiatrie și științe comportamentale de la Stanford University School of Medicine, care confirmă procesul terapeutic al psihologului meu. Ea predă relaxare și metode de confruntare și apoi crează „o ierarhie de situații ce induc anxietate”, care în general implică blocarea comportamentelor compulsive, pentru a reduce fricile.

„Deci, dacă trebuie să te speli pe mâni, precum și tacâmurile, înainte să mănânci sau trebuie să mănânci dintr-o anumită farfurie, doar meniuri de la McDonalds, am începe prin a te împiedica să te speli pe mâini înainte de masă”, spune ea. „Poate începem prin a spăla mâinile cu trei minute înainte să mănânci, sau cinci, sau zece minute. Odată ce fricile sunt atenuate, urcăm pe scara ierarhică la următorul aspect înfricoșător.” Ea mai adaugă că deși sună îngrozitor și provoacă anxietate, este manevrat pentru a preveni amplificarea stării de anxietate. „Nu te-am otrăvi pe bune…și ar trebui să te ferești de oameni dispuși să fac asta. Scopul e de a relega fricile la nivele normale.”

Deși acum știu ce diagnostic am și urmez un tratament, vinovăția pe care o simt față de această problemă este incomensurabilă. Atât de mulți oameni mor de foame și eu arunc căpșuni urâte pentru că mi se pare stricate. Asta e definiția privilegiului. Eu cheltui mai mulți bani decât ar trebui pe alimente, pentru că e ok pentru mine să arunc ceva care nu arată perfect. Fiecare părticică din mine țipă „MĂNÂNCĂ-L. Alți oameni chiar sunt bolnavi și înfometați. Tu nu ești. Care-i problema ta?!” Însă creierul meu îmi spune să arunc totul. Asta mă face să mă simt atât de furioasă pe mine însămi.

Fitzpatrick notează că deși resimt această vinovăție, e important să-mi aduc aminte că sufăr de o boală mintală, care-mi cauzează suferința, nu sunt doar mofturoasă și sclifosită. „Nu e simplu, de genul: Uite, o ciupercă zbârcită, o s-o pun deoparte”, spune ea, „sau o să arunc laptele pentru că are un iz”, ci mai mult e o alarmă de incendiu declanșată pentru orice acțiune normală și necesară, de zi cu zi.”

Eu chiar încerc să atenuez sentimentul de vinovăție și dezgust interior în câteva feluri. Începe de-acasă. Dacă știu că soțul meu sau altcineva din familie mănâncă ce eu nu îmi doresc, o să le pasez lor. Cu soțul și frații mei, e cel mai ușor. Trebuie doar să le spun că nu o să mănânc ceva anume și că-l pot lua dacă vor. Cu părinții mei e mai complicat. Nu mi-am dat seama de ce e mai greu pentru mine să le vorbesc despre diagnostic și stresul implicat. Însă se pare că la noi în familie e un flux constant de caserole.

Eu aduc mâncare și o las în frigider, în speranța că cineva o va mânca. Dacă se întâmplă asta, o să primesc containerul spălat la următoarea vizită. Nu spun nimic când las mâncarea, iar ei nu mă întreabă nimic când îmi înapoiază caserola.

În afara familiei mele, eu încerc să compensez pentru problemele mele alimentare prin acțiuni caritabile. Dacă într-un magazin sunt îndemnată să donez câțiva dolari pentru copii flămânzi (chiar și pentru animale), eu mereu voi dona. Mi se pare un minim de efort, din moment ce, în mintea mea, eu fac parte din problemă.

Însă, la sfârșitul zilei, rămân cu același conflict interior. Sprijin aceste organizații de caritate dintr-un sentiment de dezgust față de mine și din încercarea de a mă face să mă simt mai bine. Se mai pune ca gest altruist dacă o fac pentru mine? Și astfel, reiau ciclul de vinovăție.