Ce nu zice nimeni despre tinerii din România detestați pentru că stau pe banii părinților

Unul dintre viralele, probabil nedorite, ale săptămânii a fost șțirea ProTV „unul din patru tineri, fără planuri", care zicea cam așa: „Cu paşi repezi, România îşi formează generaţia care nu visează la viitor". Toată ideea a pornit de la un studiu Eurostat și a fost tratată bombastic de televiziuni, dar deja nu mai e o surpriză, că așa funcționează ele.

Cei mai mulți s-au oprit la procentul celor între 20 și 24 de ani, 23,6%, și s-au obișnuit cu NEET (neither in employment nor in education and training). O să mai vezi acronimul ăsta prin statistici și prin articole, așa că reține-l. Eu sunt un tânăr între 25 și 29 de ani, iar la mine e procentul la 24,7%. Mai sunt însă câteva date ignorate. Între 20 și 24 de ani, 68,4% sunt inactivi. Distribuția pe genuri arată că 79,4% din aceștia sunt femei. De ce?

Zece întrebări pe care ai vrut mereu să le pui unui tip care-și riscă viața pentru Instagram

Poate multe sunt mame, unele sunt în căutarea oportunității, altele sunt întreținute până la următorul loc de muncă, sunt căsătorite, casnice, sau sunt în zona gri a economiei: pun unghii, coafează acasă, lucrează cu ziua (atât la oraș, cât și la sat), trăiesc pe banii părinților din afară, fac videochat, și multe altele. Atât pentru bărbați, cât mai ales pentru femei, nu există un cadru care să le împingă ambiția, să le dea un ghiont. Asta în timp ce tu zici că-s loaze. Inactivitatea e mai rea decât nemunca.

Spre deosebire de voxurile mărunte făcute de televiziuni, datele Eurostat ar trebui să le dea de gândit celor care conduc țara, atât cât le pasă.

Singurul motiv pentru care eu lucrez de la 20 de ani e că am vrut bani, ca să nu mă uit în portofel de fiecare dată când ajung într-un bar sau cafenea și vreau să comand ceva. Sunt însă mulți la polul opus, care se mulțumesc cu câteva zeci de lei pe săptămână de la părinți. Desigur, sunt locuri de muncă și pentru ei, dar sunt mizerabile, cu salarii jenante.

Cel puțin în București, e al dracului de greu să trăiești cu salariul minim pe economie. E greu, dacă trebuie să plătești chirie, haine, transport, cheltuielile casei, dar și să trăiești nițică viață socială în oraș. Cele mai multe locuri de muncă entry-level sunt la supermarket-uri, fast food-uri, magazine cu țoale în mall, în call centere și la diverse firme dubioase, care au nevoie pe termen scurt.

De la cele de mai sus n-ai prea multe opțiuni de dezvoltare, că devii șef de tură, șef de magazin, project manager sau mai știu eu ce, dar astea toate necesită ani întregi și nu te motivează prea mult până acolo. Apoi, mai e și jena socială. Dacă părinții și bunicii n-aveau o problemă cu munca în diverse locuri, generația de-acum e mai atentă la asta. Contează enorm imaginea, ce pui pe Instagram, pe Facebook, ce cred alții despre tine și cât te consideră sau desconsideră.

Un prieten îmi spunea că vrea să plece în Olanda, ca să câștige acolo între 1 000 și 1 500 de euro timp de șase luni într-un internship la o agenție de publicitate. În România ar putea lua lejer 1 800 de lei, poate 2 000, dacă s-ar speti puțin mai mult, dar nu are de ce, că deja urăște țara. După șase luni ăia l-ar putea angaja sau nu. Nu știe. Până atunci trage de 1 400 de lei la o agenție din Capitală și când n-are de muncă se uită pe pereți și pe Facebook fără să încerce ceva mai mult.

În situația asta e raportarea facilă la banii vesticilor: sunt mulți, dar și cheltuielile sunt mai mari decât aici. Însă senzația e că primești mai mulți bani pe fix ce faci aici, iar asta e îmbucurător.

Că tot am zis de Occident, la americani visul suprem e ăsta: să tragi ca animalul în speranța că vei da lovitura. România n-are nimic din asta. Școala nu te învață să eșuezi, societatea te distruge dacă faci o greșeală, stigmatizarea e în ADN-ul nostru mai bine decât gena dacică, bârfa toacă mărunt orice inițiativă și oportunitățile nu le-ai încerca decât în liniște, departe de familie, prieteni sau micro-societatea în care ești la un moment dat. De unde și migrația masivă din provincie spre centre educaționale din orașe mari. Ești un anonim care începe o chestie nouă.

Lipsa de cadru competitiv, sau lipsa de încredere (întemeiată) în structurile statului, te face să nu vrei să te dezvolți profesional și să dai lumea peste cap. Totodată, n-ai școli de profesionalizare sau cursuri serioase pe care să le urmezi și chiar să știi o meserie. Până și facultățile, multe dintre ele, sunt o glumă: relații publice, jurnalism, publicitate, arte, biologie, geografie, geologie etc.

Totodată, mai e o tendință: arderea etapelor. Fără o clarificare concretă a ce poți deveni, dar și în cât timp, mulți visează la salarii de manageri când ei nu pot să facă nici munca de start. Ține tot de pregătire și de o raportare corectă la piața muncii pe care n-o poți avea decât din cum te pregătesc alții.

Am menționat mai sus niște zone gri din România, cum ar fi videochat. Nu apar în statistici „angajații", dar România nu stă deloc rău. Sunt studiouri imense, a zis și BBC, fac publicitate pe online și au firme luminoase la intrare, dar activitatea e ilegală, așa că se merge pe burtă. Sunt fetele care pun unghii și în orice facultate, în orice an, e cel puțin una care face bani din treaba asta. Sunt cei care fac advertoriale pe bloguri dubioase sau ciupesc bani de pe unde prind, fie că fac treaba altora, fie că sunt la mica înțelegere câteva săptămâni, câțiva ani. Sunt cei care iau comision pe pariurile sportive ale altora. În cartierul meu sunt vreo cinci case de pariuri sportive în vreo 500 de metri, deci au succes.

Sunt și cei care fac joburi pentru companii din afară cu care nu s-ar lăuda la cunoscuți, dar își fac niște bani ca să trăiască. Mai poți completa lista cu fotografi nefiscalizați, cei care împart pliante sau voluntari care primesc resturi financiare după evenimente. Mai sunt depanatori de laptopuri și instalatori de Windows, intermediari pentru amaneturi, administratori de apartamente pe Airbnb pentru cei care n-au timp (am întâlnit unul în Mamaia Nord), contrabandiști mărunți cu țigări în Obor, și multe altele.

Industria de videochat din China, unde tinerii profită de talentele lor ca să scoată bani

Zona asta gri nu apare în statistici și nici nu poti face un sondaj cât de cât bun, ca să vezi cât de rău e. Când iei cifrele care intră în sistem și te uiți pe concluziile care ies, rămân pe afară sute de mii de români, care muncesc pentru mica ciupeală, care se învârt cu banii între salarii sau între cotizațiile plătite de părinți.

Aici n-am o problemă cu Eurostat (evident!), ci cu ura asta față de tineri bazată pe stereotipuri. Le-a dispărut simțul proprietății - nu vor casă, mașină, familie - și e greu de înțeles asta de către generația mai bătrână.

Generația aia veche o să fie vai de curul ei, pentru că n-a știut să facă nițică educație socială pentru copiii ei. Vezi acum pe Calea Victoriei, prin București, prin Cluj, grupuri, cupluri de bătrâni pe la 50-70 de ani, care umblă cu aparate foto la gât și cu borseta de brâu, trăind bătrânețea prin vacanțe, nu fără dinți, cu boli, într-un apartament îmbâcsit sau prin adăposturile în care au fost duși de nepoți. Toată drama asta cu „trag pentru copilul meu" e găunoasă și contribuie din plin la procentul ăla NEET. Reversul reportajelor TV ar fi fix cu părinți care susțin copii, ca să vezi ce simt ei despre vârsta lor și viitorul lor.

Orice statistică ai face despre România și populația ei, iese nașpa la multe capitole. Vin procentele astea peste noi, ne amuzăm, le urâm, le ignorăm, viața merge înainte și peste 10 ani o să fim la fel de surprinși de direcția în care merg lucrurile. Cred că suntem o nație sortită să fie mai mereu șocată de ce-i realitatea cu adevărat.