Am vorbit cu omul care a creat o capsulă a timpului în care poți vedea ce aveau românii în comunism

La început, prin 2005, a fost Auăleu, un teatru independent pe care actorii Ovidiu Mihăiță, Christine Cizmaș și Ioan Codrea l-au deschis într-un garaj din spatele Gării de Nord din Timișoara. Erau trei studenți care nu mai voiau să joace în teatrele de stat, ci să aibă ceva al lor. Au avut destul entuziasm și inconștiență ca să le și iasă. 

Patru ani mai târziu, s-au mutat în spațiul de acum, o casă cu curte care găzduiește barul Scârț, Loc Lejer.

Pe oricine întrebi, o să-ți spună despre el că e „iconic” și „legendar” și e ușor să-ți dai seama de unde vine asta chiar dacă nu ești familiarizat cu istoria lui. E genul de loc unde te simți din prima ca acasă – un acasă atemporal, plin de o nostalgie pentru niște vremuri pe care le-ai trăit sau nu – și care a reușit să coaguleze o întreagă comunitate în jurul lui.

Am ajuns aici într-o seară ploioasă să-l întâlnesc pe Ovidiu Mihăiță, pe care, la fel ca pe Scârț, nu-l poți defini printr-o singură etichetă – e actor, regizor, dramaturg, muzician, proprietar de cârciumă, iar lista nu se oprește aici. După ce trecem de bar, mă invită în sala unde funcționează Teatrul Auăleu, o cameră unde încap vreo 50 de oameni.

În doar o oră urmează să înceapă spectacolul „Grand Hostel Timișoara”, o comedie scrisă și regizată de el, a cărei acțiune are loc în recepția unui hostel din oraș în anul Capitalei Culturale, așa că apuc să-l întreb pe repede-înainte despre cât de greu e să ții un teatru independent în România, ce a însemnat pentru el anul ăsta, dar și cum a pornit Muzeul Consumatorului Comunist, un proiect unic în România.

În timpul ăsta, toate cele 50 de locuri din jurul nostru se umplu cu public între zece și 60+ de ani. Ca de fiecare dată, există și oameni care rămân pe dinafară – la Auăleu se joacă mai mereu cu „listă de așteptare”, chiar dacă nu-și fac publicitate în vreun fel.

Ovidiu îmi povestește despre dimineața în care se afla într-o piață de vechituri cu doi colecționari pasionați de obiecte legate de copilăria în comunism, foarte supărați că nu găsiseră nimic în ziua aia. Le-a zis „Băi, e o lume care dispare, lumea vrea să scape de trecut. Începi să găsești la gunoi geamuri de termopan, aparate de aer condiționat, nu mai vezi tablouri cu Lenuța sau manuale școlare din anii ‘80” și s-a gândit ce tare ar fi să existe un muzeu care să adune toate obiectele pe care le foloseau părinții sau bunicii noștri.

A căutat pe Google și n-a găsit niciun muzeu similar, așa că a decis să-l facă chiar în subsolul de la Scârț, unde locuia pe vremea aia. Le-a spus tuturor cunoscuților să-i doneze tot ce vor să arunce – de la borcane la afișe, jucării sau mobilă. Asta se întâmpla în 2010, iar cinci ani mai târziu, când podul casei s-a umplut de artefacte comuniste, a decis că e vremea să-l deschidă. În două săptămâni, l-a asamblat împreună cu prietenii, s-a mutat din subsol și a dat drumul muzeului. I-a spus Muzeul Consumatorului Comunist.

„În inconștiența mea, am pus data deschiderii pe 6 mai, care coincidea cu Noaptea Muzeelor, așa că ne-am trezit în programul lor. Doar în prima zi am avut peste 700 de vizitatori, după care, în următoarele două săptămâni, am dat interviuri pe la toate televiziunile și publicațiile”, își amintește el.

Vibe-ul retro al barului Scârț continuă în mod natural și în muzeu, dar după ce cobori scările tot te simți de parcă ai călătorit în trecut cu mașina timpului. Demisolul a fost gândit ca un apartament comunist, cu living, bucătărie, camera copilului sau dormitor, în care te pierzi prin maldărul de obiecte: tablouri, uscătoare de păr, televizoare, milieuri, fiare de călcat, păpuși mega dubioase sau nelipsiții pești bibelou. Lângă mine, o doamnă emoționată spune „Uite, la un radio ca ăsta ascultau ai mei Europa Liberă”.

„Mi-am dorit să fac un soi de capsulă a timpului în care să poți vedea ce aveau românii în perioada respectivă”, îmi explică Ovidiu. „Sigur, sunt niște lucruri minore, ele nu vor schimba nimic în istorie, dar muzeul documentează prin niște obiecte o perioadă din existența noastră ca popor”.

Dat fiind succesul acestui muzeu, n-am putut să nu mă întreb cine e publicul lui și ce are el de spus cuiva care s-a născut la multă vreme după căderea regimului comunist. Ovidiu spune că vin mulți părinți care explică copiilor ce înseamnă un telefon cu disc pentru că ei nu-l recunosc ca fiind telefon. „Foarte mulți bătrâni plâng, la fel și turiștii chinezi, pentru că noi avem foarte multe obiecte copiate după producția lor”, continuă el.

„Sunt foarte mulți profesori care-și aduc elevii cu clasa, câte 30-40. Vor să înțeleagă. Spre surprinderea mea, copiii stau, ascultă, se miră. Li se pare urât tot. Dacă mă uit la ei și telefoanele pe care le au, e de înțeles. E mișto de văzut și când vin părinți cu copii de vreo zece ani care vor să le arate jucăriile pe care le-au avut în copilărie, iar ăia mici cumva ne compătimesc pe noi care am prins perioada aia.”

Pe Tripadvisor, muzeul e pe locul 10 din 187 la „things to do in Timișoara”, așa că a fost vizitat și de vloggeri străini, iar odată cu Capitala Culturală au venit și mai mulți turiști din alte țări ca înainte. 

Un lucru care deosebește Muzeul Consumatorului Comunist de majoritatea muzeelor e că nu există o distanță între tine și exponate. E o experiență imersivă, în care poți să atingi obiectele, să te joci cu ele, să umbli prin sertare, practic să cotrobăi prin casa unui personaj colectiv. Ovidiu spune că „sunt foarte mulți copii pe care îi cunosc care revin la muzeu așa cum te-ai duce la cofetărie. Stau, citesc, se uită pe diafilme, studiază obiecte ore în șir. Când l-am făcut, nu m-am gândit că e posibil”.

Când s-a gândit ce nume să-i dea muzeului, Ovidiu a ales cuvântul „consumator” tocmai datorită ironiei – oricine știe câteva ceva despre comunism, mai ales din ultimele decade ale regimului, știe că nu prea aveai cum să cazi în consumerismul deșănțat pe care-l trăim acum. Chiar și așa, poți să observi că obiceiurile proaste ale capitalismului nu au apărut de curând: „La uscătoarele de păr e poate cel mai interesant să vezi cum s-a degradat calitatea, mai ales dacă compari modelele din anii ‘60 cu ultimele din anii ‘80.”

Ovidiu avea doar nouă ani la Revoluție, dar spune că înțelegea destul de bine societatea și regimul politic în care trăia, mai ales după ce a vizitat de două ori Germania cu ai lui. Venea dintr-o familie de post hipioți și purta plete, așa că atunci când a văzut punkiști pe străzile din Berlin asta i-a schimbat complet perspectiva.

„Am înțeles ce înseamnă griul blocurilor noastre, am înțeles ce înseamnă un Pepsi și o banană care nu e coaptă într-un dulap și ce înseamnă să-ți cumperi dintr-un magazin discuri cu AC/DC sau Iron Maiden”, își amintește el. 

Din decembrie 1989, Ovidiu are o amintire foarte puternică: era cu tatăl și sora lui într-una dintre ultimele zile ale Revoluției când a văzut undeva lângă opera din Timișoara un camion cu ajutoare, care distribuia pâine, lămâi și apă. Când au luat-o spre casă, într-un dintre intersecții, mai mulți oameni se înghesuiau în jurul unei Dacii unde cineva vindea fix aceleași lucruri. 

„Am înțeles pe loc că a început capitalismul. Nu cunoșteam termenul, dar deja se specula bișnița – nici nu s-a încheiat revolta și unii deja făceau bani. Mi-am dat seama, la capacitatea mea, că urmează niște schimbări majore, dar eu eram fericit că nu ne mai pune nimeni să ne tundem. Erau micile bucurii de copil rocker.”

Dacă în copilărie Ovidiu știa doar că „Ceaușescu e dușmanul”, perspectiva asupra comunismului i s-a nuanțat pe parcurs, după ce a terminat liceul și a ajuns în trupa de teatru studențesc condusă de Lelu Bihoi, un regizor și profesor de actorie pe care îl consideră un mentor. 

„Pe-atunci era perioada Vadim-Iliescu, erau tensiuni mari în țară, iar el ne vorbea mult despre asta. Noi nu eram neapărat la vârsta la care să ne intereseze, când termini clasa a XII-a nu știi încotro s-o apuci, dar mi-a plăcut spiritul lui de frondă. după doi ani am decis să fac teatru tocmai din cauza asta.

Trecusem într-o perioadă grea de după revoluție, a urmat sărăcia anilor '90, pe care am resimțit-o și eu în familia mea, eram conștienți că suntem furați. Chiar dacă sună patetic, traiul nu era ușor de dus. În teatrul pe care îl făcea Lelu am simțit că e o luptă care, dacă nu va rezolva nimic la nivel concret, pragmatic, măcar ne ține sănătoși mental și cu speranța că încă avem o armă, cuvântul, chiar dacă e neascuțită, să ridicăm în continuare pumnul sus. “

Spectatorii mănâncă pufuleți și râd pe înfundate în timp ce Christine Cizmaș o joacă pe recepționera hostelului din Timișoara care trebuie să se descurce cu turiști veniți din toate colțurile lumii, deși nu știe ca lumea nicio limbă străină. La cel supranumit „cel mai mic teatru din România”, toată lumea are familiaritatea unei cine în familie, mai ales când actrița iese din convenția teatrală și interacționează cu publicul.

Spectacolul „Grand Hostel Timișoara” pune în discuție, prin multe ironii, cât de european este, de fapt, un oraș ca Timișoara, cu sau fără Capitala Culturală. Nu lipsesc nici trimiteri la pandemie sau un moment dificil de anul trecut, când caricaturistul Ștefan Popa Popa’s, care este vecin cu ei, a cerut în instanță anularea autorizației de funcționarea a barului Scârț și a teatrului Auăleu, pentru că îl deranjează zgomotul. Apogeul a fost amendarea teatrului pentru o scenă din „D’ale Carnavalului” când Zița se ceartă cu Veta. Amenda a fost, totuși, anulată, iar în primă instanță, Ștefan Popa’s a pierdut procesul.

Sfârșitul lui 2023 înseamnă și sfârșitul proiectului Capitală Culturală și nu poți să nu te întrebi ce va mai rămâne din efervescența culturală a Timișoarei de acum. Un lucru e însă cert: Scârț și oamenii lui merg mai departe. 

Mai multe informații despre Teatrul Auăleu găsești pe site-ul lor, iar dacă ești în Timișoara, nu rata evenimentele din cadrul Timișoara 2023 - Capitala Europeană a Culturii.