Cele mai nasoale lucruri pe care le-am descoperit de când lucrez la grădiniță

Trebuie să fii o persoană super de treabă ca să fii dispusă să ștergi la nas zilnic copii care nu sunt ai tăi. Pe bune. Dacă te-a înnebunit vreodată un copil care urlă într-un restaurant, află că viața Antoniei e presărată cu astfel de momente, dar de douăzeci de ori mai nasoale, pentru că are în grijă un grup întreg de copii. Și totuși își iubește jobul. „Păcat că am de-a face și cu părinții.”

Antonia, care ne-a dat acest pseudonim ca să nu-și piardă jobul, e educatoare într-o grădiniță din Essen de șapte ani. Acolo, femeia de 32 de ani și alte două colege de-ale ei au grijă de 22 de copii cu vârste între doi și șase ani. Unora trebuie să le schimbe scutecele.

În fiecare an am câte un copil groaznic. Odată, am avut în clasă un copil de cinci ani care mă mușca, mă zgâria și mă scuipa. La un moment dat m-am săturat. L-am obligat să stea cuminte la măsuță. Mi-a zis: „O să te spun lui tata și o să vină mâine la grădiniță cu un cuțit și o să te omoare”. În condițiile în care tatăl lui e un tip super masiv care are probleme cu alcoolul. Am vorbit cu conducerea despre asta, dar nimeni nu m-a luat în serios. Însă am fost speriată rău, am rugat un prieten să mă conducă acasă după ore. Am fost ușurată când băiețelul a împlinit șase ani și s-a dus la școală. Am scăpat de el.

De obicei, faza de acomodare pentru un copil durează între două și trei săptămâni. Dar am avut și o mamă care a venit la grădiniță cu copilul de doi ani timp de două luni. Iar copilul nu stătea la noi decât între 8.30 și 11. I-am oferit un scaun să stea jos și mi-a zis să nu-i spun ei ce să facă. Roia mereu în jurul copilului. Pentru noi era o situație total inconfortabilă. Când colega mea a uitat să spele un fruct, femeia a venit imediat la mine să se plângă. Fusese un amărât de accident, nu se întâmplă des așa ceva. Dar ea ne urmărea cu privire de uliu.

Acum patru ani, un copil german din grupă i-a zis unui copil străin că tatăl lui e terorist. Am fost șocată. Tatăl copilului german era rasist, iar asta se reflecta și în limbajul copilului. E incredibil cât de mult împrumută copiii din comportamentul părinților. Cred că astfel de lucruri trebuie discutate cu părinții. Dar colega mea a zis că nu contează, nu e important.

Se întâmplă uneori ca părinții să plângă când trebuie să se despartă de copil. Anul acesta, o mamă și-a adus băiețelul care părea tare fericit să fie acolo, n-avea nicio problemă că urma să rămână singur. Dar când i-am zis femeii că trebuie să plece, ea a început să plângă. Am îmbrățișat-o, dar nu se putea opri din plâns. 

La finalul anului trecut, părinții unui copil plecaseră în vacanță. Copilul respectiv i-a zis altuia: „Părinții mei sunt în vacanță, s-au dus să omoare oameni. Au o bombă la ei”. Când părinții s-au întors, le-am zis ce spusese fiul lor și mama s-a mirat, a zis că habar nu are de unde a auzit copilul așa ceva.

Bineînțeles, tu ca educatoare nu știi cât e real și cât e fantezie, dar sunt momente în care te întrebi de unde i-a venit unui copil o idee atât de bolnavă. 

Când un copil vomită, ies din clasă. Nu pot să curăț vomă, mi se face rău. Odată, un copil a făcut diaree. A trebuit să-l spăl la duș și mi s-a făcut rău, era să vomit. Din fericire, m-a ajutat o colegă care nu e atât de sensibilă ca mine.

Când i-am spus unei mame că e super tare că băiețeii ei vorbeau deja, ea a început să plângă că au crescut prea repede.

Altădată, i-am zis unei mame cât de fericită a fost fetița ei când m-am întors din vacanță. Ea s-a uitat la fetiță și i-a zis: „Așa deci! Credeam că mama e prietena ta cea mai bună.” Nu e deloc ok să faci un copil de doi ani să se simtă vinovat că iubește și alți oameni în afară de părinți.

O altă mamă n-a mai vorbit cu mine trei luni din cauză că i-am spus că fetița ei n-ar trebui să poarte ștrampi la douăzeci de grade, pentru că transpira în draci. Efectiv, femeia a început să urle la mine că nu am copii și nu mă pricep și ar trebui să-mi țin gura. Aceeași mamă n-o lăsa pe fetiță să participe la nicio activitate sportivă, ca să nu se lovească sau să nu-i intre nisip în gură.

Mama asta o aducea pe fetiță la grădiniță în fiecare zi și stătea zece minute să-i spună cât de mult o iubește. Mă speria efectiv. Apoi o întreba cu care dintre educatoare preferă să stea, ne-o punea în poală și o mai pupa câteva minute. N-am răbdare de așa ceva.

Acum trei ani, aveam în grupă un copil de doi ani care era super agresiv. Odată, m-a lovit în burtă atât de tare că am crezut că leșin. Abuza și alți copii atât de rău încât mulți nu voiau să mai vină la grădiniță. Ceilalți părinți se plângeau mereu că le vin copiii acasă cu vânătăi și zgârieturi.

Dar când am vorbit cu ai lui despre asta, taică-său m-a amenințat că mă bate. Până la urmă, l-au retras pe copil de la noi, pentru că se săturaseră de discuțiile cu mine.

Acum câțiva ani, am fost hărțuită de părinți. La început, au zis că nu vor să mă mai ocup de copiii lor, pentru că nu făceam suficient lucru manual cu ei. Apoi s-au plâns și la conducere.

La un moment dat, maică-mea m-a sunat să-mi spună că auzise zvonuri despre mine cum că urlu la copii sau îi abuzez. M-am dus la director și i-am zis că m-am săturat de tâmpeniile astea și că vreau ca părinții să fie taxați pentru hărțuire. Dar directorul a zis că nu e mare lucru, că așa mai mint sau exagerează părinții.

Articolul a apărut inițial în VICE DACH.