5 comedii anticapitaliste din 2022 care te fac să râzi nervos și de viața din România

După filmul de festival (Parasite, The Shoplifters, The Square), thrillerul (Purge, Squid Game) și SF-ul anticapitalist (Elysium, Snowpiercer, Severance etc.), comedia anticapitalistă și social(ist)ă face valuri și ia cu asalt cinematografele. A ajuns și în România, iar din lista din 2022 am ales cinci titluri din care ai ce învăța și, în special, ai la ce să te gândești după ce le vezi.

Cum acestea se găsesc mai ales în malluri, iar filmele includ producții Hollywood (de altfel cu o istorie lungă de critică și autocritică anticapitalistă), ironia nu e greu de sesizat. Evident, nu e vorba de comedii realist-socialiste în genul celor românești din anii ‘50 – ‘60, cu brutari (Doi băieți ca pâinea caldă) și CAPiști (Un surâs în plină vară), dar te poți baza pe ele pentru o cafteală serioasă între clasa muncitoare și patroni capitaliști, diverși paraziți burghezi și alți exploatatori.

Unele dintre ele sunt mai subtile de atât, la nivel de concept, dar fie că vorbim de „socialismul” american tip Bernie Sanders, adică de educație și sănătate ca servicii publice și stat social, plus ceva feminism și antirasism, fie că la mijloc e ceva mai tenebros, gen dictatura proletariatului, naționalizări și revoluții, filmele astea nu duc lipsă de subtexte savuroase din registrul „We Are the 99 Percent” și „Eat the Rich” – literalmente, în unele cazuri.

Am colindat sălile mai mult goale ca să-ți spun cam la ce să te aștepți. Îți recomand să faci același lucru, dacă nu pentru alt motiv, cel puțin pentru că altfel mai ai ceva de așteptat până să găsești filmele astea online. Iar dacă nu le prinzi la cinema, cred că merită să le vezi online îndată ce le vei putea găsi.

Triangle Of Sadness e ultimul dintr-o serie de șase Palme d’Or consecutive cu teme pronunțat stângiste, printre care și Pătratul (The Square) al aceluiași regizor, suedezul Ruben Östlund (tot de el poate ai văzut Forță majoră, alt film premiat la Cannes).

Începe ca o critică a obiectificării trupului masculin, for a change, de către brandurile internaționale de fashion, de către femei mai mult sau mai puțin în vârstă sau bogate și gay hulpavi, cu prilejul unei scene amuzante cu bărbați tineri la bustul gol. Pentru că ce-ar fi critica obiectificării fără niște eye candy?

Modelul Carl (Harris Dickinson, excepțional și în Trust, Beach Boys) și prietena lui, influencerița Yaya, care-l cam face cu capul, câștigă o croazieră de lux, unde cei doi ajung să frece coatele cu tot felul de miliardari libidinoși și țicniți, în timp ce în jurul lor trudește o armată de membri ai echipajului.

De aici, scenariul se scrie practic singur, cu tot cu naufragiul și societatea ad hoc de pe insula pustie (condusă de o femeie de serviciu filipineză, pricepută la toate), inevitabile într-o poveste cu un vas de croazieră (vezi Swept Away).

Mai multe personaje ajung să constate repetitiv și sumbru de la microfonul căpitanului că „Vasul se scufundă!”, iar dacă vrem să interpretăm asta ca pe o metaforă profetică privind capitalismul târziu, sunt sigur că regizorul nu se supără.

Woody Harrelson aduce niște star power în rolul căpitanului alcoolic cu simpatii comuniste, care citește din Marx și Lenin și îi dă prilejul unui rus care a ajuns miliardar vânzând îngrășământ din rahat de porc (atenție, metaforă la orizont!) să emită o altă replică memorabilă: „Un capitalist rus și un american comunist la bordul unui vas de croazieră de 250 de milioane de dolari!”.

Triunghiul tristeții e o experiență fun în prima parte, cu un aer ghiduș și isteț, imagine șlefuită atent și câteva scene și replici memorabile, dar apoi cam intră în derivă, odată cu vasul lui. După mine e genul de film pe care l-ai văzut deja din trailer – care e, de fapt, mai bun ca filmul în sine. Poți evita să-l vezi înainte sau din contră, să te rezumi la el. Poantele cele mai bune sunt deja acolo, ca ideea și povestea, iar cele două ore jumătate ale filmului nu aduc mult mai mult, dacă nu te distrează o scenă de aproape jumătate de oră în care pasagerii bogați vomită și cad unii peste alții.

Marketat drept comedie horror, de fapt un thriller cu aere artsy și accente comice, The Menu vine cu un scenariu oarecum similar, formalist și jucăuș, în care există un „ei” și un „noi”, „cei care iau” și „cei care dau” în termenii filmului, adică bogații exploatatori și muncitorii săraci, înțelegem noi.

De data asta, acțiunea e plasată într-un restaurant super mega exclusivist, unde clienții corporatiști veroși, critici culinari, intelectuali prețioși, actori faimoși și alte tipologii de paraziți sunt opuși personalului din bucătărie, sub conducerea unui chef genial și dictator (gen The Soup Nazi). E o satiră la adresa culturii contemporane foodie și a farmecului discret al burgheziei, dar mai ales o fantasmă marxistă sângeroasă.

Pășind în urma unor filme cult ca Eat the Rich și Surviving the Game, Meniul nu surprinde pe nimeni când se pornește vânătoarea de oameni, iar clienții bogați ajung chiar ei să facă parte din meniu. Ăsta nu este un spoiler, ci chiar promisiunea trailerului.

Filmul evită să devină însă un horror ca la carte și hăcuirile sângeroase lipsesc, în favoarea dialogurilor cu mesaj – uneori deloc subtil, îmi amintesc că la un moment dat cheful le ține mesenilor un discurs despre „clasa socială” din care fac parte – și a intrigilor secundare care trebuie să ne mențină atenția, în absența schimbărilor de cadru.

Nu cred că am schițat un zâmbet tot filmul, dar nici nu m-am plictisit, iar publicul din sală, mai numeros ca la celelalte proiecții, a chicotit pe alocuri. În favoarea lui atârnă prestațiile de excepție din partea unor nume precum Ralph Fiennes, John Leguizamo, Anya Taylor-Joy și Nicholas Hoult.

Deși e încadrabil tot ca thriller cu accente de comedie și dramă istorică, Amsterdam e un gen de animal foarte diferit de primele două din această listă.

Plasat la început de secol 20, în timpul Marelui Război și în deceniile următoare, Amsterdam e o poveste despre trei prieteni americani (jucați de Christian Bale, John David Washington și Margot Robbie, sprijiniți în roluri secundare de Robert De Niro, Rami Malek, Chris Rock, Taylor Swift și Anya Taylor-Joy) care se cunosc pe front în Franța, formează un fel de triunghi amoros în Amsterdam și se regăsesc peste douăzeci de ani, în New York.

Povestea asta țipă a făcătură, a fantezie neverosimilă scoasă din burta autorului, după părerea mea – trăsătură pe care de altfel o are, totuși, în comun cu primele două filme. Cu atât mai șocant e când îți dai seama pe parcurs, și în special la final, că nu e deloc așa – este adaptată după un episod cât se poate de real, iar personajele au existat în realitate.

Recenziile de pe IMDb ale spectatorilor consideră că filmul își pierde direcția și constă într-o succesiune cvasialeatorie de scene care nu duc nicăieri, ceea ce mi se pare halucinant, pentru că eu am găsit că, dimpotrivă, e un film extraordinar de bine legat, a cărui evoluție și deznodământ luminează și justifică ceea ce inițial părea doar o fantezie ușurică cu decoruri de epocă, jucată teatral. Amsterdam e un thriller, un film de acțiune cu spioni, un film politic, o comedie și film istoric toate în același timp.

A, și de ce e un film socialist? E în primul rând un film antifascist, pentru că băieții răi din spatele complotului care pune în mișcare intriga din Amsterdam se dovedesc a fi naziștii, în frunte cu Hitler însuși, dar organizația secretă a fasciștilor americani, Comitetul Celor Cinci, e formată din unii dintre cei mai bogați afaceriști americani. Nu lipsesc nici miștourile la adresa conservatorismului protipendadei newyorkeze, în timp ce protagoniștii aleg, ca doctor și avocat, să își ofere serviciile pro bono veteranilor săraci, americanilor de culoare și celor asupriți în general.

Dacă mai trebuie un argument, pe coloana sonoră răsună versurile din „I’d Love to Change the World” a celor de la Ten Years After: „Tax the rich, feed the poor / ‘Til there are no rich no more”.

După ce-am văzut trailerul și am citit un pic despre The Estate am fost convins că își găsește un loc pe lista asta. Este o poveste despre două surori la vârsta a doua (Anna Faris și Toni Collette, uninspiring), necăsătorite și pe cale de a rămâne fără cafeneaua pe care o dețin, ceea ce le face să se simtă ca niște ratate pe toate planurile.

Asta până când află că mătușa lor bogată este pe cale să-și dea duhul și decid să se prezinte la conacul ei și s-o lingușească fără jenă până când își asigură o parte semnificativă din moștenire, ceea ce în film sună așa: „Let’s go get rich from that dying old bitch”.

Doar că la fața locului apar alte rude, o verișoară cu soțul ei și un văr pervers (David Duchovny care face tot ce poate, și nu e mult) și pornește un război de jaf mortuar mai ceva ca-n Balzac. Set up clasic de comedie, dar și de săgeți și șopârle socialiste, am sperat eu, doar e vorba tot de săraci și bogați. Din păcate filmul e dezamăgitor în ambele privințe. 

Umorul e forțat și previzibil, pare că scenaristul și-a imaginat că e suficientă premisa de comedie de moravuri și apoi s-a lenevit sau a rămas în pană de idei. Iar filmul merită să fie pe lista asta doar ca exemplu despre cum să ratezi orice implicații mai largi politice și sociale ale unei teme comice.

El buen patrón e după mine unul dintre cele mai bune filme care rulează pe ecrane acum.

Javier Bardem (excepțional!) e proprietarul unei făbricuțe de cântare pe care o conduce chiar el, un patron modern – și în același timp de modă veche – care își respectă muncitorii, e interesat de bunăstarea lor și înțelege că motivația și satisfacția se traduc direct în productivitate.

În așteptarea vizitei unei comisii care urmează să-i acorde un premiu de excelență, patronul Blanco se trezește încercând să rezolve problemele maritale și de orice altă natură ale angajaților, în timp ce un amărăștean cu doi copii disponibilizat de curând intră în grevă în fața întreprinderii, amenințând să-i strice toate planurile. În fața acestei presiuni, chiar și un patron cu conștiință își poate da arama pe față, punând profitul personal înaintea bunăstării celor care muncesc pentru el. 

Fernando León de Aranoa e atent la fiecare nuanță de comportament, de limbaj sau vestimentară ale deținătorilor mijloacelor de producție, iar scena care pregătește punctul culminant, cu personajele asistând la Romeo și Julieta al lui Prokofiev, e de un dramatism savuros. Modul indirect, prin manipulare a unui infractor sărac, în care se produce deznodământul tragic e de-a dreptul dostoievskian.

Pe lângă ritmul dinamic și stilul impecabil, filmul oferă și o provocare intelectuală, poate singurul despre care aș putea spune asta din lista de față. E atât de nuanțat în a-și înainta cu finețe teza privind exploatarea din capitalism, încât riscă să susțină opusul ei.

Cu alte cuvinte, ne putem găsi mare parte din film alături de patron, singurul care pare stăpân pe el, echilibrat și responsabil, în timp ce toți ceilalți – vechiul angajat și bun prieten pe care îl înșală nevasta, amanta lui tânără și figurantă, muncitorii imigranți harnici, dar macho și resentimentari, angajatul disponibilizat care face grevă etc. – sunt iraționali, neserioși, slabi, ceea ce face dificil să empatizezi cu ei și să le ții partea. 

Până la urmă, cineva trebuie să fie și responsabil, indiferent ce presupune asta, și cine dacă nu cineva direct interesat de profitabilitatea unei întreprinderi, nu? Dacă filmul merge în direcția asta sau e doar încă un banner cu „Kill the Rich” în mulțimea de manifestanți anticapitaliști, te las pe tine să decizi.