Am făcut mișto de bărbați cu cele mai cool comediante din România

Cei mai buni scriitori sunt bărbați. Cei mai tari arhitecți sunt bărbați. Cât despre șoferi, nici n-ar trebui să existe, în afară de bărbați. „Femei în stand-up comedy? Faci mișto, nu?”. Cam pe-aici se situează părerile cu iz tradiționalist din partea locului. Uluitor, dar femeile se descurcă mai mult decât onorabil în oricare dintre zonele astea. Azi ne ocupăm de stand-up.

Maria Popovici și Ana-Maria Calița zgândăre sensibilități în România și dincolo de ea. Colac peste pupăză, au câștigat și câte un sezon al emisiunii iUmor. Elena Voineag are antecedente de VJ și roasturi crâncene la activ (roast e o formă de comedie ofensatoare la adresa unui personaj). Andreea Georgescu s-a întrecut cu gluma și face stand-up la New York, iar Magda Mihăilă se manifestă la modul haios prin toată Europa, în fix patru limbi.

De 8 martie, aceste cinci femei hiperamuzante povestesc despre misoginism, gesturile cu care i-au șocat pe bărbații din viețile lor și cadouri tâmpite.

VICE: Ce-a fost în capul tău când ai decis că-i cazul să te-apuci de stand-up?
Elena Voineag: Bromazepam.

Andreea Georgescu: Crezi că dacă aveam ceva în cap, mă duceam? Că de bună voie nu știu multă lume să zică: „Ia să mă urc eu pe o scenă și să povestesc ceva de să moară lumea de râs”. Pentru mine a venit, așa, natural. Aveam drum până la New York și am zis că, dacă tot mă duc, să fac și un curs de comedie de cinci zile, la finalul căruia era un show de cinci minute. Și fix asta am făcut, acum vreo patru ani, de când au început găurile în buget, că nu merge cu carnet de student pe rata de NY. Deci numai necazuri mi-a adus.

Ana-Maria Calița: Cred că în capul meu a fost un omuleţ trist care stătea pe budă şi se gândea că omenirea are nevoie de el, nu avea internet să mai stea pe telefon şi a început să-mi spună mie ce să fac. M-am împotrivit puţin, dar presupun că e un tip sexy, ceva trebuie să-mi fi şoptit noaptea înainte de culcare, pentru că m-a convins.

Probabil că a fost vorba și despre o nevoie acută de a-mi povesti problemele unor oameni, în lipsa unui terapeut, aşa cum ar fi fost normal. Stand-up comedy m-a ajutat să fac oamenii să râdă şi să uite de problemele lor, să simtă că nu sunt singuri. Și să transform întâmplări grele din viața mea în poveşti amuzante.

Maria Popovici: N-am putut să mă abțin. Mă uitam la show-uri și voiam să fiu acolo. Vedeam show-uri live doar în România, la momentul respectiv, unde erau exclusiv bărbați care aveau multe glume despre femei. Am simțit nevoia să le dau o replică. Eram actriță colaboratoare la un teatru independent și jucam mult în comedii care începuseră să aibă tot mai mult succes la public. A fost inevitabil.

Magda Mihăilă: A fost o combinație de frustrare și aroganță. Am făcut parte din două spectacole de teatru pentru amatori. De fiecare dată am primit un rol în care mă mișcam mult, dar nu vorbeam aproape deloc, și asta m-a enervat. Eram sigură că ar leșina oamenii pe scaune, dacă m-ar auzi spunând o replică. Apoi, când am văzut prima dată un show de stand-up la București, mi s-a părut că știu cum se termină toate glumele și că m-aș descurca mai bine decât băieții de pe scenă. Așa a apărut gândul că, dacă vreau să vorbesc pe scenă cât am eu chef, soluția e să fac stand-up. A fost nevoie de câțiva ani să se și întâmple.

Am serioase deficiențe la capitolul feminism, dar nu mă pot abține, musai să întreb: „funcționează” misoginismul în branșa voastră? Dinspre cine vine: potențial public sau prestatorii bărbați?
Ana-Maria Calița: Misoginismul vine din toate părţile. La început, publicul a fost reticent, n-a înţeles ce caută o femeie pe scenă să spună glume, că doar ştim că femeile nu sunt amuzante, nu-i aşa?

Acum, lucrurile s-au îmbunătăţit şi suntem primite foarte bine de public, oamenii îşi doresc spectacole doar cu fete şi mă bucur că am contribuit la această schimbare.

Sigur că se fac glume despre femei pe scenă, dar acolo mi se pare un spaţiu safe, unde eşti liber să te exprimi. În schimb, în afara scenei, uneori se depăşesc limitele şi avansurile, şi glumele devin scârboase şi penibile. Iar aici mă refer la bărbaţi, în general, nu la colegii de scenă. Dar îi înţeleg, presupun că e greu de acceptat că Dumnezeu a dat atâtea daruri femeii şi doar trei minute de plăcere bărbatului.

Andreea Georgescu: Știu că e la modă să zic că da, dar n-am pățit. Poate e și asta o formă de discriminare, că n-au fost misogini cu mine. Dar de ce, dragă, eu ce am? Singura discriminare pe care am simțit-o pe scenă e că n-am fost funny și oamenii n-au râs. Adică, ce, trebuie să fim și amuzanți, dacă tot am făcut un drum? 

Magda Mihăilă: Mi s-a întâmplat să aud comentarii misogine mai degrabă de la băieții din stand-up: dacă îmi ieșea bine o seară, îmi spuneau că au râs pentru că n-au mai văzut o femeie pe scenă, de parcă eram ursul pe monociclu de la circ și ce ziceam nu avea nicio importanță. Alteori, dacă urcau după mine pe scenă, își începeau glumele sugerând publicului că tocmai mi-au tras-o în culise. Din public am primit mai degrabă replici de la oameni care vor atenție, heckleri [n.r.: persoană care bombardează cu întrebări] care cred că, dacă nu tac, îți fac o favoare și te ajută. Cred că misoginismul provine din cât de puțin sunt obișnuiți bărbații din România să tacă și să asculte ce are de zis o femeie.

Maria Popovici: O glumă care e în mod evident bună, chiar dacă înțeapă, merge. Corectitudinea politică poate distruge comedia, despre asta se vorbește mult în State. Bineînțeles, într-o țară înapoiată în gândire, cum e a noastră, glumele misogine sunt la prima mână. Și pentru că rezonează publicul cu ele, și pentru că unii dintre oamenii de pe scenă au fost crescuți așa. Dar comedianții care fac stand-up de mult timp deja au trecut, ușor-ușor, peste subiecte de genul.

Elena Voineag: Nu mai e misoginismul în trend. În rest, între colegi ne roastuim mereu. Defect profesional. Eu apreciez oricând o glumă proastă bună. 

Stereotipurile „dedicate” femeilor reprezintă o gamă variată: de la cele care nu trec de ușa bucătăriei la cele despre abilitățile inexistente de a șofa. Ai ocazia să-ți scoți pârleala: care-s cele mai amuzante stereotipuri sau prejudecăți care-i privesc pe bărbați?
Andreea Georgescu: Astea-s stereotipuri, cum foarte bine zici și tu, Diana. [Râde] Mie nu-mi plac catalogările astea. Și ce-mi place să fac pe scenă e să le arăt oamenilor că suntem toți cam la fel, dar din motive de branding ne arătăm diferiți. E doar părerea mea, mai am timp să o schimb.

Maria Popovici: Cred că stereotipurile legate de faptul că sunt din ce în ce mai finuți și preocupați de sine sau faptul că sunt uituci și neglijează nevoile noastre... Asta, așa, ca stereotipuri clasice de care m-am folosit și eu la început, când am scris material.

Ana-Maria Calița: Am făcut şi fac multe glume despre bărbați, cele mai multe au fost legate de instabilitatea lor în relaţii, motivele pentru care încheie o relaţie (de genul: „Nu e vina ta, e vina mea”), ataşamentul lor faţă de mame şi imaturitatea cu care acţionează în anumite situaţii şi, desigur, crème de la crème, durata actului sexual şi mărimea penisului. Aş fi vrut ca toate astea să fie doar prejudecăţi. Dar trăim în realitate şi asta ne uimeşte.

Magda Mihăilă: Cred că bărbații sunt paradoxali și ar trebui să se decidă care-i faza cu ei. Se laudă că știu să conducă mașini mai bine decât noi, dar când văd prima dată o mașină de spălat ne roagă să-i ajutăm, „că nu știu cu astea”. N-au încredere în noi să fim lideri politici pentru că ne ia mințile sindromul premenstrual, dar li se pare total justificat să-i pui unei femei o mână nesolicitată pe cur, doar pentru că ți-a luat mințile fusta prea scurtă. 

Elena Voineag: Chestiile legate de mărime sau prestația în pat nu se vor demoda niciodată. Mie îmi place asta cu „pizdificarea” bărbatului; ziua în care primul a pus o pereche de skinny jeans pe el a fost una tristă pentru noi toate, dar mare pentru comedie.

Cu ce gest ai reușit să-ți scandalizezi tatăl sau iubitul?
Andreea Georgescu: Am adus acasă un băiat de culoare, iar de curând a avut nevoie de o operație, pe care i-a făcut-o un prieten de-ai mei, neurochirurg. Ideea e că doctorul are mâinile pline de tatuaje. Tata a zis că i-am testat deja limitele cam mult pe 2021, să-l mai las un pic. 

Maria Popovici: Cu nimic.

Elena Voineag: Taică-miu nu era fan roasturi, așa că m-am bucurat când mi-a scris că i-a plăcut foarte mult ce am făcut la iUmor. Mama vine des la show-uri. Fostul meu logodnic e atât de psihopat, încât știe tot ce fac și, cu cât zic mai multe lucruri urâte despre el, cu atât e mai mândru. Cred că ar da share și la acest articol, dar e greu să tastezi de sub papuc, așa că probabil se bucură de el în intimitate. Tipii cu care am mai ieșit mă plăceau de la roasturi, așa că doar se miră că sunt molcomă în realitate; le aduc o bere sau paste la botu' calului, nu îi bat cu tocul. Deci nu se scandalizează nimeni.

Ana-Maria Calița: Când mi-am făcut primul şi singurul tatuaj, tata a fost foarte supărat, a zis că nu se aştepta la aşa ceva. Eu eram foarte surprinsă, părea că mi-am distrus viaţa cu un tatuaj de câțiva centimetri. Când l-a văzut în realitate s-a mai liniştit, dar i-a fost teamă, probabil, că l-am făcut la cineva acasă, nu ştiu la ce filme dubioase se uită el.

Magda Mihăilă: Pe tata l-am scandalizat când m-a întrebat dacă am strâns bani. I-am spus la plesneală că am o mie de euro și a dat din cap neîncrezator: „Dacă aveai banii ăștia, făceai tu nuntă până acum…” 

Pe iubitul meu îl surprind periodic, ultimul mare șoc cred că a fost când l-am dus în sat, la înmormântarea mamei mele, și l-am rugat să mă ajute să cos un săculeț. Când l-a terminat, m-a întrebat pentru ce e și a avut câteva nopți de insomnie, când a aflat că urma să găzduiască oasele străbunicilor și bunicilor mei găsite la săparea mormântului. În apărarea lui, nu-i român și habar n-avea ce-i aia o moldoveancă, atunci când m-a întâlnit.

Că tot vorbim despre locuri comune: e 8 martie, deci „dacă-i cumperi femeii flori, bomboane sau un parfum, n-ai cum să greșești”. Care e cel mai neinspirat cadou pe care l-ai primit și ce ți-ar fi plăcut să primești, dar nu s-a întâmplat niciodată?
Andreea Georgescu: Aoleu, de departe o husă de telefon bleu d-ăla nesuferit, cred că dacă ar fi culoare de păr i s-ar zice „bleu pui”. Ceva rău. Și husa asta, pe lângă că era făcută în culoarea greșită, în loc de butonul de home avea o rățușcă 3D. O bucurie vizuală și tactilă.

Ana-Maria Calița: Beţişoare parfumate. Nu suport mirosul şi mi-e greaţă de fiecare dată când îl simt. Mi-aș dori o lampă fermecată. Sau măcar pe Aladdin. Bine, sunt ok și cu „Duhul din lampă”.

Maria Popovici: Cele mai neinspirate cadouri le primeam în liceu, când băieții credeau că trandafirii roșii sunt cheia. Mie nu-mi plac, cred că i-am văzut atât de des ca reprezentanți ai romantismului, încât au ajuns să mi se pară de prost gust. Săracele flori, n-au nicio vină. Mi-ar plăcea o megasurpriză, o vacanță sau ceva superneașteptat, dar nu reușește deloc al meu soț. 

Elena Voineag: Primul meu iubit avea o tehnică foarte mișto: cum venea ziua mea sau vreo ocazie, avea grijă să provoace o ceartă cu puțin timp înainte, să scape de obligații. Fiind un mare caracter, când nu-i ieșea schema îmi aducea ceva din casă. Când s-a ajuns la un bibelou cu căței, până și așa, orbită de dragoste, i-am zis: „Las-o dreacu’!”. Altfel, aștept în continuare să primesc un milion de euro. 

Magda Mihăilă: Primesc an de an un discurs obosit despre cum 8 martie, în alte țări, e despre mame și femei independente, nu despre cadouri. Îl ascult cuminte, apoi îi zic să-mi dea 50 de euro, să merg la masaj. S-a mai întâmplat să primesc și sex oral, dar ce rost are un cadou cu care nu mă pot lăuda pe social media? 

Mi-aș dori să primesc o călătorie despre care să nu știu nimic, să-mi spună doar câte zile libere să-mi iau, de restul să se ocupe el, inclusiv de pus șosetele în bagaj. 

Diana Popescu se încăpățânează să facă presă culturală de peste 20 de ani. A publicat o carte pentru copii, e pasionată de arhitectură și fotografie și obsedată de scări.