LGBT+

OCD-ul mă face să fiu obsedată de faptul că aș putea fi lesbiană și că nu-mi iubesc partenerul

Tulburarea obsesiv-compulsivă de natură homosexuală și tulburarea obsesiv-compulsivă de natură relațională te fac să îți pui constant la îndoială sexualitatea și relațiile, chiar dacă nu ai un motiv real.
tipuri de ocd care iti pun la indoiala sexualitatea
Creierul meu nu mai face diferența între realitate și ficțiune. Ilustrație de Adrian Calvo Vazquez 

E ora douăsprezece noaptea și amân de o oră să mă culc, pentru că știu că îmi va fi greu și azi. Gândurile intruzive au început din nou în dimineața asta și m-au însoțit toată ziua. Am încercat să le ignor, dar au reușit să se instaleze în capul meu și acum anxietatea mă copleșește. „Nu-ți iubești partenerul”, îmi șoptesc ele la ureche. „Poate că îți plac femeile.”

Îmi iubesc partenerul și nu îmi plac femeile, dar creierul meu și-a încurcat firele și nu mai face diferența între realitate și ficțiune.

Psihologul meu m-a diagnosticat acum șase luni cu tulburare obsesiv-compulsivă pură (OCD pur). Site-ul intrusivethoughts.org, specializat în bolile care apar din cauza gândurilor obsesive, o definește ca pe „un tip de OCD în care pacientul se angajează în compulsii care trec neobservate. În loc să își combată gândurile intruzive cu ritualuri vizibile, cum ar fi spălatul pe mâini sau număratul, aceștia practică ritualuri mentale repetitive pentru a scădea stresul”. OCD-ul pur se poate manifesta în diferite moduri.

Publicitate

Două dintre acestea sunt OCD-ul relațional, care constă în gânduri obsesive legate de faptul că nu-ți iubești partenerul, sau OCD-ul homosexual, în care îți pui încontinuu la îndoială sexualitatea. Alte subtipuri de OCD sunt OCD-ul pedofil (gândul că e posibil să fii excitat de copii) sau OCD-ul de vătămare (gândul că vrei să îți faci rău sau să ataci pe altcineva).

După cum subliniază Axel Rozen, un psiholog specializat în tratamentul OCD, problema nu este că pacientul este obsedat de faptul că e homosexual sau că nu își iubește partenerul, ci că are tendința de a face obsesii în general. Ambele OCD-uri sunt doar două dintre numeroasele manifestări ale acestei tendințe.

Ritualurile mele constau într-o luptă internă cu mine însumi. „Nu-l iubești.” „Nu e adevărat, mă face să mă simt atât de bine.” „Dar nu simți fluturașii din stomac.” „Îți amintești când te-ai dus la clubul ăla și o fată a încercat să te agațe? Ți-a plăcut mult de ea.” „Nu e adevărat, n-am avut chef să mă dau la ea.” Bucla poate continua ore în șir, amigdala mea o ia razna și continuă să-mi trimită semnale de pericol.

Înainte să reușesc să dorm, la 4 dimineața, deja voi fi decis de trei ori că trebuie să-mi părăsesc iubitul, de patru ori că nu trebuie să-l părăsesc, de cinci ori că trebuie să experimentez cu femei și de opt ori că îmi cunosc perfect sexualitatea și că nu trebuie să experimentez nimic.

Publicitate

Pe scurt, sunt ca un câine care ronțăie un os la nesfârșit, deși acesta se sparge și mi se înfige în gingii.

Sunt doar gânduri sau chiar e realitatea? Steven J. Phillipson, de la Centrul de Psihoterapie Cognitiv-Comportamentală din New York, explică în articolul său I Think It Moved că „variabila care poate ajuta la determinarea diferenței dintre un conflict legitim legat de relație sau de orientarea sexuală și chinul unui pacient cu OCD este dorința pacientului de a obține o rezolvare imediată, definitivă și concludentă a problemei”.

O persoană cu OCD va experimenta o anxietate mult mai mare atunci când se va confrunta cu întrebări care, pentru o persoană fără OCD, pot apărea și dispărea fără prea multă importanță. Mai mult decât atât, o persoană cu OCD își va storci creierul ca să găsească un răspuns concludent la dilema ei, fără a-l găsi niciodată, iar asta o va face să se simtă din ce în ce mai slabă din punct de vedere mental.

Axel comentează că „toate persoanele cu această tulburare sunt perfecționiste”. Gândurile obsesive atacă stilul de viață ideal pe care și l-a stabilit o persoană. Psihologa Amanda Petrik consideră că „dacă o persoană își prețuiește foarte mult relația și aceasta este prioritatea sa numărul unu, OCD-ul tinde să provoace mai multe îndoieli de sine la acest capitol”. OCD-ul amoros și OCD-ul homosexual sunt complici perfecți în sabotarea unei relații.

Publicitate

În cazul meu, în copilărie am fost o romantică incurabilă care avea fantezii că se va căsători cu Clark Kent din Smallville. Așa că OCD-ul meu legat de homosexualitate mă face să mă îndoiesc că acea fantezie din copilărie se va realiza. Și nu, nu din cauza homofobiei: nu are nimic de-a face cu teama că sunt lesbiană, ci cu teama că sunt lesbiană fără să știu.

Din acest motiv, înainte să merg la un psiholog, am suferit un an întreg de o anxietate teribilă, pentru că eram sigură că trăiesc într-o negare constantă. Mă îndoiam de propria mea identitate.

Așa cum am mai spus, nu puteam distinge gândurile de realitate. Am atins punctul culminant al anxietății atunci când mama a încercat să mă convingă să-mi părăsesc iubitul. A pus atât de multă presiune pe mine, încât aproape că am făcut un atac de panică. Era ca și cum m-ar fi târât pe o stâncă și m-ar fi încurajat să sar.

Familia și prietenii persoanei care suferă de OCD pot fi un mare sprijin pentru aceasta, dar dacă nu cunosc nimic despre această afecțiune, e posibil să îi dea sfaturi proaste. Una dintre manifestările OCD-ului este căutarea constantă de confirmare din partea celorlalți. „De obicei, nu-i sfătuiesc pe pacienții mei să le spună celor dragi că au îndoieli legate de iubirea față de ei”, a zis Axel. „O sută dintre cele 300 de cazuri pe care le-am tratat au fost comunicate partenerilor lor. În 97% dintre ele, partenerii au fost foarte înțelegători și nu au făcut mare caz, dar în restul de 3%, partenerii lor au pus capăt imediat relației de dragoste.”

După episodul cu mama mea, am spus: „Ajunge!” Mi-am luat cei 50 de euro care îmi rămăseseră în cont, ca o milenială șomeră ce eram, și m-am dus la terapie. Când psihologul meu a pus o etichetă pe ce mi se întâmpla, am crezut că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior.

Publicitate

De atunci, am luat măsurile necesare pentru a prelua controlul situației. Tratamentul a constat în terapie de expunere, adică în confruntarea cu acele situații care mă fac să fiu anxioasă și să „gândesc mult”. Potrivit Amandei, „terapia de expunere poate fi combinată cu medicația”, dar eu nu am folosit-o. Axel spune, însă, că terapia prin expunere nu funcționează dacă nu se abordează rădăcina problemei, adică tendința persoanei de a face obsesii. „E ca și cum ai scădea febra unei persoane cu apendicită, dar fără să îndepărtezi apendicele”, a zis el.

Pentru mine a funcționat până acum. Tratamentul de expunere e doar mental. Ai putea crede că soluția e, de exemplu, să descarc Tinder și să îmi dau date o fată. Phillipson spune altceva: „În unele cazuri rare, persoanele cu OCD de natură homosexuală s-au angajat în comportamente homosexuale ca să găsească o soluție la obsesia lor. Acești oameni cred că, dacă li se pare date-ul mișto, atunci sunt gay. Pe de altă parte, dacă întâlnirea îi plictisește, consideră că pot fi siguri că sunt heterosexuali. Din păcate, chiar și astfel de acte disperate nu fac decât să ridice și mai multe întrebări.

Așa că iată ce fac eu: mă forțez să mă uit la fete frumoase pe stradă și să mă întreb dacă le-aș săruta sau nu, mă uit la filme porno cu lesbiene, mă uit la comedii romantice în care idealul iubirii este de neatins, ca să nu mă simt constrânsă să le compar cu propria mea relație. Din când în când, invit anxietatea și o privesc din exterior fără să o raționalizez. După o jumătate de an, am descoperit că cel mai bun truc este să accept incertitudinea. Să accept că nu pot avea răspunsuri pentru orice. Paradoxal, a funcționat.

Acum, amigdala mea nu mai trimite semnale de avertizare continue, așa că nu mă aflu într-o stare de anxietate perpetuă. Dar, uneori, revine pentru câteva zile. În mod ciudat, am observat că se întâmplă cu o săptămână înainte să-mi vină menstruația. Când i-am transmis această curiozitate Amandei, ea nu a știut ce să-mi spună. „Tulburarea obsesiv-compulsivă poate fi exacerbată de stres și de alte anxietăți, așa că e și asta o posibilitate”, a spus ea. Axel a acceptat că nu e o situație de tip cauză-efect, dar că „ciclul hormonal modifică în mod diferit fiecare femeie și emoțiile ei și poate declanșa obsesii”.

În orice caz, nu mai port greutatea OCD-ului pe umeri – acum îl așez pe un scaun lângă mine și de pe scaunul lui încearcă să-mi atragă atenția: „Ia hai să trecem în revistă toate momentele în care te-ai uitat la sânii prietenelor tale.” Eu nu-l ascult. După un timp, se plictisește și pleacă. E ca un copil răsfățat, dar am găsit o modalitate să-l educ.